una primavera perduta

spuneai cîndva că primăvara este anotimpul cel mai capricios și că, în timp ce eu asociam primăvara de sau cu impresionismul, tu te gîndești la Renaștere și abia mai tîr ziu am înțeles de ce pleci în fiecare an să te bucuri de inmugurire acoolo, unde nu se scrie, nu se descrie, nu se vorbește, nu se șoptește, ci se simte, acolo, unde, da, recunosc și eu, se simte

nu am găsit nici o vedere în vreo cutie poștală, nici reală și nici virtuală, doar semne de pe diverse meridiane la cîte o zi sau două distanță, încît îmi este greu să ghicesc ude ești; îmi imaginez ncă ești în orașul drag ție și lui Michelangelo, acum imposibil de atins pentru mine, char și gîndul mă rănește

și îmi spun că am mai pierdut o primăvară – una Primavera perduta….. și ca într-un frumos roman de dragoste irosită de vreme și de vremuri ingrate, îmi amintesc ”eu n-am resimtit vreo emotie;Timpul și-a desăvîrsit opera. nici eu, nici el nu mai eram cei de altadată”

dincolo de ferstre și de ziduri, Primăvara abia se străduiește să dea semne că, totuși, este locul, timpul și rostul său; caut ceva anume și îmi cade, pentru a cîta oară?, Filozofia Renașterii peste gamba stîngă, citesc, înainte de a o ridica, o frază cum că setea omului pentru fericire este mai puternică, mai mare decît setea de cunoaștere, ceea ce mă ajută să o închid mai repede și mă hotăresc să ies la aer, chiar dacă plouă mărunt, ca toamna

spre ieșire zăresc un obiect adus de prin locurile unde tu ai ajuns cu mult înaintea celor pentru care o călătorie în Asia Centrală este o excursie exotică sau o mostră de snobism și m-am gîndit, uite-așa, dintr-o dată, că poate îți este sete și am pus în attach o cupă din jad., acel Wine Cup despre care mi-ai povestit mai demult

și cam atît, deocamdată, pentru că am luat cheile casei de pe biroul unde e calculatorul -nu folosesc telefonul, să știi- și nu înțeleg cum a ajuns povestea nordică lîngă tomul în care Marsilio Ficino explică iubirea ca pe un factor cosmic

trebuie să plec, să simt ceva proaspăt, neștiut,un altceva mai firesc; neliniștea asta vecină cu teama, nu e de bun augur

pe gînd, un auguri

[despre povestea aceea, coborîtă sub soarele Lombardiei, din locurile unde cavalerii teutoni țin locul eroilor mitologici promit sa-ți scriu mai tîrziu]

scrisoare de Drago-bete

mereu mi-a plăcut să scriu scrisori.

uneori, cănd voiam ca gîndul să atingă cît mai repede, luam o vedere și aruncam pe ea cîteva semne; deobicei, preferam să scriu după miezul nopții, iar în zori, cînd închideam grăbită ușa casei, se întîmpla să uit să iau ceva cu mine, dar plicul timbrat ajungea de fiecare dată în prima cutie poștală din apropiere; peste cîțiva ani m-a salvat e-mailu-ul, cu al său ”send”

nu am scris vreodată acele două cuvinte (în limba noastră, sau trei, în alte posibile limbi), foarte posibil, ba chiar cu siguranță, în alte locuri, pe ale hîrtii, în alte situații, verbul l-am scris, dar fără pronume

și chiar dacă nu mă interesează prea mult dacă pe Portland Vase sunt nereide, precum Thetis, ori frumoase pămîntene ca Elena din Troia sau Dido și Aria, surorile lui Augustus, romanul, deși o poveste de dragoste are fiecare dintre ele -și chiar mai mult de-atît- de fiecare dată cînd privesc îndelung imaginea cu vasul realizat în tehnica numită cameo, mă încîntă și mă linistește, totodată, îmbinarea fascinantă a albului cu albastrul nuanțat gradual, iaaaaaar astăzi am simțit răcoarea blîndă a spumei mării și mi-am amintit aproape involuntar că în urmă cu cîțiva ani aduceam pe unul dintre blogurile mele cîteva rînduri din scrisorile de dragoste ale lui Nichita, da, din acel volum în care erau și Respirările

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.

tu care esti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.

Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit,– dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat, tu?

Tu eşti îndrăgostit, nu mai ştii nimic.

Îmbrăţişarea e un sentiment.

Uită-te şi tu, prostule, la orizont!

Nimicirea sufletului se aşează in nedragoste, dupa cum fiinţa se aşează în trup

Noi nu suntem

Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei!

Odată ai amintit de Telegrame

acum, imi amintesc, doar una : „contactează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat”

și tot mai crezi că vreau să impresionez, cînd acum, acum, cînd am cam o juma’ viață de inutilitate îmi amintesc si am curajul să scriu ‘ dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii—timpul’

*

în acele prime seri spuneai că una dintre cele trei dorințe pe care le-ar putea îndeplini acel pestișor de aur ar fi să revezi Egyptul (de celelalte două știu că ai avut șansa să te bucuri)

am găsit în cutiile mele o imagine cu un papirus egiptean și m-am bucurat sincer că estepapyrus

nescris; eu nu știu si  nici nu cred că aș putea să scriu ceva, nici cu spuma valurilor, pe care…

recunosc- Nu știu să scriu scrisori de dragoste, dar este o zi în care cei mai mulți își iau liber la dragoste, trăind-o

pentru alții, puțini, este o zi în care, în cutia poștală, reală sau virtuală, găsesc o coală simplă, fără verb, fără pronume și fără nume.

între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

acel cuvînt

Fetal by Pnina Evental

Fetal by Pnina Evental

e prea devreme? ori iar e prea tîrziu?

pentru noi niciodată nu va fi momentul potrivit”

acum! ––– sinapsele sunt fixate perfect

primul pas, prima întindere a mîinii – armonioasă coordonare și nu voi obosi auzind strivitor-obsedant

mișcare, mișcare, mișcare

iar ritmul vieții’n pas de dans îl voi deprinde lesne, oricum ar fi: ușor sau complicat; știi bine, doar c-am învățat, deja, mersul pe valuri în picioare”

vălul să nu-l înlături vreodată, căci sufletu-mi ți-e taina

altele erau cuvintele

dar s-a ”nimerit”/s-a întîmplat să fie noaptea stranie și magică, în care gîndul, dorința și teama ispitei alungă somnul, iar curiozitatea mea este aproape inexistentă

… deși surprizele nu lipsesc niciodată, sau aproape…

lîngă roua cu care m-am clătit în zori, am păstrat-o și pe cea din urmă cu cîțiva ani, pe măsuță, alături de telefonul cu alarma de trezire setată, am găsit pusă atent și grijuliu o foaie cu un text copiat de mînă selectiv dintr-una dintre cărțile preferate de către fiecare sau ale amîndorura dintre noi

Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început … că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă… Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă… Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei.”  

  (fragment din Nopțile de Sînziene de Mirceqa Eliade)

nu, nu sunt cuvintele cu care aș fi vrut sau ar fi trebuit să revin; nu, în noaptea care atrecut (de ce se spune, oare, că e magică ?) nu ”am pus foc la rădăcina celor întîmplate”, cum se spune într-o poezie cîntată cu un of răvășitor pentru cei care o înțeleg și o simt, cum să distrug chiar eu cea mai frumoasă poveste fără de care nu știu cum aș fi rezistat în ultimii ani ? am privit de pe un trunchi de mesteacăn (sau era stejar?…) dansul zînelor și am avut două dorințe: sănătate pentru mine și fericire pentru tine și pentru ai tăi; am primit de la două fetițe din blocurile învecinate o coroniță foarte frumos împletită, pe care nu am aruncat-o pe acoperișul ”casei de reglare”(ultima dată am reușit -o în ultimul an de studenție și a stat acolo cîtva timp, dar eu credeam pe atunci în timpul infinit și nu mă temeam de hăul flămînd…), acum am pus-o pe părul meu care s-a închis la culoare, gîndindu-mă că, totuși, nu aș folosi foarfeca de tăiat flori rămasă de la mama și pe care tocmai am dat-o cu folos, [ 😉 ]penru că decît să fie tăiate pletele negre prinse cu șnur sau cu eșarfă cînd ajung pe o creastă de munte, mai bine le-ar veni contrastul luminos al florilor de sînziene 

și pentru că din exuberanța ta am învățat rostul tăcerii nu în toate limbile pe care tu le stăpînești – este de ajunss cea a sufletului, cred, am ales să caut liniștea din cuvintele unei rugăciuni într-o zi de mare sărbătoare creștină

alege tu titlul

astăzi am intat într-o librărie mică, cochetă, dar foarte bine ”dotată” și chiar actualizată

am fost întrebată cum și cu ce anume pot fi ajutată; am răspuns nehotărît că acum caut Nichita tradus în irlandeză– ”în engleză desigur, avem, ce anume v-ar interesa?” – Necuvintele, ba nu, cred că mai degrabă Ordinea Cuvintelor”– avem și volume noi, în original, într-o grafică de excepție, dacă așteptați o clipă, Vă arăt – mulțúmesc, dar’..” și am continuat în gînd ”… dar ne-am contrazis și ne-am completat destul în zile și nopți, ca să știm cum și pe unde este fiecare dintre noi în această ‘zonă’ , ciudat de diferit preferată de către fiecare”; la întoarcerea doamnei, ca să-i răsplătesc amabilitatea, am ales preferatul tău din Oscar Wilde, într-adevăr, copertat părea și este o bijuterie, am mulțumit și mi-am plimbat privirea pe alte rafturi ” doriți ceva și în spaniolă?/” și cred că nu mi-am stăpînit o tresărire mai mult un spasm, pentru că m-am întors fîstîcită la standul de discuri și am ales asta

la ieșirea din librărie, pe drum nu înțeleg cum repetam mereu siempre, siempre printre versurile lui Lorca armoniat de Alifantis, așa cum numai el reusește să o facă

am trecut pe lîngă două ageții de turism, iar la ce-a de-a treia, din apropierea blocului unde locuiesc, am intrat și am comandat două bilete într-un loc dintr-o țară unde noi nu ne-am întîlnit vreodată, la completarea formularelor am fost întrebată ”nu sunt pentru dumneasvoastră?” – ”nu, este surpriza mea pentru un cuplu care îmi sunt prieteni dragi

abia acum mă întreb dacă ai văzut insulele Thassos din Grecia

și un amănunt ca amuzament: un disc rock și o pereche de ochelari de soare moderni, așa mi s-a spus, negri, desigur

în rest, azi, pe aici a fost soare și cald și plăcut

cuvintele unor poduri și măști

– ecco te! avete riapparso dopo una giornata; nu am înțeles bine de pe căsuța vocală

– de ce-om fi luat telefoanele cu noi? în vremurile astea nu poți evada cu adevărat nicicum, nicăieri

– totuși, dacă nu sunt prea curios, unde?

masca1– am dat o fugă pînă la SanRemo, încercînd cu greu să îmi rezerv un loc pentru Gala finală de sîmbătă; nu am reușit, poate merge și acolo biletul în plus al cuiva

– aha, așadar, mergi la ediția aniversară,; am auzit că sunt invitați unul și unul; ai vreun preferat, vreau să spun, vrei să vezi și să aculți pe cineva în mod cu totul și cu totul … deosebit?

– vin sau mai corect, sunt anunțați mulți, așa că e greu; scuză-mă, poate se vor găsi chiar două bilete, dar știu că pe 14 februarie trebuie să fi în alt loc; cum te-ai distrat ieri?

– o, da, voiam să…; bine, char foarte bine, doar pentru asta suntem aici, nu-i așa? cred că am reușit ceea ce pretinzi tu că aș ști să fac eu cel mai bine; am cucerit nu una, ci două perechi de ochi ce nu puteau fi ascunși de vreo mască, o pereche precum mierea, cealaltă precum cărbunele abia aprins; seara, firește că am fost la bal, dar peste zi am savurat două baloane comestibile pe care le-am prins și nu am recunocut nici unul dintre gusturile pe care le știam, m-am uitat amuzat la jonglerii, l-am convins pe un menestrel să îmi împrumute pentru cîteva minute lira lui, am improvizat ceva și am primit ca răplată cîteva aplauze firave și zîmbete îngăduitoare, sincer pînă la capăt, recunosc că am degustat tot ce mă ademenea, astfel încît, voi sta cît mai mult la munte, tot am schiuri noi, nu știu dacă ți-am spusmasca2b

– frumos! și azi? ce facem, vrei să ne plimbăm?

– desigur, să caut o gondolă

– nu, te rog, hai să mergem pe jos pe străduțele și pe podurile vechi, pe care le știm

– bine, dar pune-ți mănuși mai groase, altfel te va durea mîna și mai tare, iar sîmbătă seara…

– să organizezi minunăția asta în plină iarnă, dar, de…, asta e; este greu să îmi închipui orașul de azi pe vremea lui Antonio și Bassanio

– uiți de Shylock

– este plină lumea de cei ca el, sunt cei care se adaptrază din mers cel mai bine oricărei situații; așteaptă o clipă, te rog – priveam la ghivecele de flori de la fereatra de peste drum și mă întrebam, mă întreb cum pot rezista în atîta umezeală și pe un zid invadat de igrasie;

– tu chiar crezi că este un oraș care moare puțin cîte puțin?

– vino pe podul de pe cealaltă parte

– ce faci? nu este o fîntînă, doar dacă vrei tu să crezi astfel

– am găsit în buzunarul mănușii trei monede; un franc elvețian, o liră veche și un eurocent

= trei dorințe? și un gînd de răzbunare??

=- fără dorințe și fără răzbunări, oricum, eu nu am economii în bănci

– nu ai obosit? am încercat să mă stăpînesc, dar tot întreb: ce încălțări ai, pentru că se aude un zgomot ciudat?

– cizmele cu pinteni, împrumutate de la onorabila Doamnă Mervyn Talboys, doar nu se putea să nu ți se amintească de compatrioți

– și cravașa?

– – aici nu este nevoie de așa ceva, doar de bunătate, bucurie și împăcare cu tine însuți, cu mine însămi

– mergem să cumpărăm cîte o lumînare și să spunem rugăciunea ?

– aș vrea tare mult, dar…

– nu vei auzi Concertul în D minor al lui Marcello, crede-mă, a fosst ieri, în alță parte a orașului

– sună telefonul tău, nu răspunzi?

– o, da, scuză-mă o clipă…; va trebui să mă îerți sau să mă renegi, dar sunt nevoit să plec deseară, au apărut probleme urgente și…

– da, am înțeles, nu explica nimic, te tog la rîndul meu și poate este mai bine așa

– mergem să ne facem fiecare bagajul și privim mai atent cetatea

– ce facem cu măștile?

– le păstrăm, dacă tot ne-au fost dăruite

– se potrivesc la fel cum ne sincronizăm noi timpul, adică deloc

– să vii iarna la Veneția… ”singura dragoste care contează e cea pentru care ești gata să mori”

cum ai spus?

– nu eu, e o frază din Veneția iarna, scrisă de E Robles

– oare cum arată și cum m-aș simți eu vara la Veneția?

– deschide palma și nu închide ochii: se spune că poartă noroc

– un trifoi cu patru foi !

– este un fel de mărțișor pe care nu ți-l voi putea da de 1 Martie…

– mulțumesc, dar eu…, eu nu am…

– tu îmi vei arăta în felul nostru cum a fot la SanRemo, ok?

– Ok!!

– și ai mai multă grijă de tine

– da, am înțeles; cu bine.

Veneția, iarnă, munte, măști, SanRemo, cîntec, dorințe, dor

cred că în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann am citit că depărtarea este ca vîntul stinge focurile mici și le întețește pe cele mari ”

nu se înserase pe deplin cînd am început să caut pe telefon preferatul meu pentru Oscar –Boyhood (și nu doar pentru replicile din final)

[ da, aud: ar fi bine să folosești ciorna, tastele-radieră și să nu mai lași atîta tranparență]

prima notte …

îmi reproșezi că din cauza problemelor mele aiurite am pierdut încă două seri și două zile de bucuria frumuseții ascunse sau afișate dinadins ostentativ, te-ai privat de farmecul jocului ascuns și de alunecarea în dansul ce adulmecă pentru a subjuga și cîte altele ai pierdut din pricina ifoselor mele (chiar așa? tu stăpînești mai mult decît destul de bine esența cuvintelor.. )palatul-dogilor

și totuși, uite, în această seară am reușit să ajungem la Palatul Dogelui ( și al meu, cel de la Chenonceau, este frumos și poate găzdui oaspeți de vază…), am dansat, am savurat delicatesse și cît vom sta aici, între palate și pe ape, nu vom rata ceva; e tîrziu, e răcoare, oprește taxiul acela, ce norocoși suntem că am găsit o gondolă, ne vom opri fiecare la palatul unde i-a fost rezervat apartamentul, iar mîine, cît mai devreme ne vom relua aventura, descoperind multe altele, și cîte sunt- –- multe și diverse

ți-am tecunoscut glasul pe care-l știam : Ci vediamo domani.