una primavera perduta

spuneai cîndva că primăvara este anotimpul cel mai capricios și că, în timp ce eu asociam primăvara de sau cu impresionismul, tu te gîndești la Renaștere și abia mai tîr ziu am înțeles de ce pleci în fiecare an să te bucuri de inmugurire acoolo, unde nu se scrie, nu se descrie, nu se vorbește, nu se șoptește, ci se simte, acolo, unde, da, recunosc și eu, se simte

nu am găsit nici o vedere în vreo cutie poștală, nici reală și nici virtuală, doar semne de pe diverse meridiane la cîte o zi sau două distanță, încît îmi este greu să ghicesc ude ești; îmi imaginez ncă ești în orașul drag ție și lui Michelangelo, acum imposibil de atins pentru mine, char și gîndul mă rănește

și îmi spun că am mai pierdut o primăvară – una Primavera perduta….. și ca într-un frumos roman de dragoste irosită de vreme și de vremuri ingrate, îmi amintesc ”eu n-am resimtit vreo emotie;Timpul și-a desăvîrsit opera. nici eu, nici el nu mai eram cei de altadată”

dincolo de ferstre și de ziduri, Primăvara abia se străduiește să dea semne că, totuși, este locul, timpul și rostul său; caut ceva anume și îmi cade, pentru a cîta oară?, Filozofia Renașterii peste gamba stîngă, citesc, înainte de a o ridica, o frază cum că setea omului pentru fericire este mai puternică, mai mare decît setea de cunoaștere, ceea ce mă ajută să o închid mai repede și mă hotăresc să ies la aer, chiar dacă plouă mărunt, ca toamna

spre ieșire zăresc un obiect adus de prin locurile unde tu ai ajuns cu mult înaintea celor pentru care o călătorie în Asia Centrală este o excursie exotică sau o mostră de snobism și m-am gîndit, uite-așa, dintr-o dată, că poate îți este sete și am pus în attach o cupă din jad., acel Wine Cup despre care mi-ai povestit mai demult

și cam atît, deocamdată, pentru că am luat cheile casei de pe biroul unde e calculatorul -nu folosesc telefonul, să știi- și nu înțeleg cum a ajuns povestea nordică lîngă tomul în care Marsilio Ficino explică iubirea ca pe un factor cosmic

trebuie să plec, să simt ceva proaspăt, neștiut,un altceva mai firesc; neliniștea asta vecină cu teama, nu e de bun augur

pe gînd, un auguri

[despre povestea aceea, coborîtă sub soarele Lombardiei, din locurile unde cavalerii teutoni țin locul eroilor mitologici promit sa-ți scriu mai tîrziu]

Anunțuri

scrisoare de Drago-bete

mereu mi-a plăcut să scriu scrisori.

uneori, cănd voiam ca gîndul să atingă cît mai repede, luam o vedere și aruncam pe ea cîteva semne; deobicei, preferam să scriu după miezul nopții, iar în zori, cînd închideam grăbită ușa casei, se întîmpla să uit să iau ceva cu mine, dar plicul timbrat ajungea de fiecare dată în prima cutie poștală din apropiere; peste cîțiva ani m-a salvat e-mailu-ul, cu al său ”send”

nu am scris vreodată acele două cuvinte (în limba noastră, sau trei, în alte posibile limbi), foarte posibil, ba chiar cu siguranță, în alte locuri, pe ale hîrtii, în alte situații, verbul l-am scris, dar fără pronume

și chiar dacă nu mă interesează prea mult dacă pe Portland Vase sunt nereide, precum Thetis, ori frumoase pămîntene ca Elena din Troia sau Dido și Aria, surorile lui Augustus, romanul, deși o poveste de dragoste are fiecare dintre ele -și chiar mai mult de-atît- de fiecare dată cînd privesc îndelung imaginea cu vasul realizat în tehnica numită cameo, mă încîntă și mă linistește, totodată, îmbinarea fascinantă a albului cu albastrul nuanțat gradual, iaaaaaar astăzi am simțit răcoarea blîndă a spumei mării și mi-am amintit aproape involuntar că în urmă cu cîțiva ani aduceam pe unul dintre blogurile mele cîteva rînduri din scrisorile de dragoste ale lui Nichita, da, din acel volum în care erau și Respirările

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.

tu care esti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.

Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit,– dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat, tu?

Tu eşti îndrăgostit, nu mai ştii nimic.

Îmbrăţişarea e un sentiment.

Uită-te şi tu, prostule, la orizont!

Nimicirea sufletului se aşează in nedragoste, dupa cum fiinţa se aşează în trup

Noi nu suntem

Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei!

Odată ai amintit de Telegrame

acum, imi amintesc, doar una : „contactează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat”

și tot mai crezi că vreau să impresionez, cînd acum, acum, cînd am cam o juma’ viață de inutilitate îmi amintesc si am curajul să scriu ‘ dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii—timpul’

*

în acele prime seri spuneai că una dintre cele trei dorințe pe care le-ar putea îndeplini acel pestișor de aur ar fi să revezi Egyptul (de celelalte două știu că ai avut șansa să te bucuri)

am găsit în cutiile mele o imagine cu un papirus egiptean și m-am bucurat sincer că estepapyrus

nescris; eu nu știu si  nici nu cred că aș putea să scriu ceva, nici cu spuma valurilor, pe care…

recunosc- Nu știu să scriu scrisori de dragoste, dar este o zi în care cei mai mulți își iau liber la dragoste, trăind-o

pentru alții, puțini, este o zi în care, în cutia poștală, reală sau virtuală, găsesc o coală simplă, fără verb, fără pronume și fără nume.

între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

acel cuvînt

Fetal by Pnina Evental

Fetal by Pnina Evental

e prea devreme? ori iar e prea tîrziu?

pentru noi niciodată nu va fi momentul potrivit”

acum! ––– sinapsele sunt fixate perfect

primul pas, prima întindere a mîinii – armonioasă coordonare și nu voi obosi auzind strivitor-obsedant

mișcare, mișcare, mișcare

iar ritmul vieții’n pas de dans îl voi deprinde lesne, oricum ar fi: ușor sau complicat; știi bine, doar c-am învățat, deja, mersul pe valuri în picioare”

vălul să nu-l înlături vreodată, căci sufletu-mi ți-e taina

altele erau cuvintele

dar s-a ”nimerit”/s-a întîmplat să fie noaptea stranie și magică, în care gîndul, dorința și teama ispitei alungă somnul, iar curiozitatea mea este aproape inexistentă

… deși surprizele nu lipsesc niciodată, sau aproape…

lîngă roua cu care m-am clătit în zori, am păstrat-o și pe cea din urmă cu cîțiva ani, pe măsuță, alături de telefonul cu alarma de trezire setată, am găsit pusă atent și grijuliu o foaie cu un text copiat de mînă selectiv dintr-una dintre cărțile preferate de către fiecare sau ale amîndorura dintre noi

Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început … că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă… Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă… Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei.”  

  (fragment din Nopțile de Sînziene de Mirceqa Eliade)

nu, nu sunt cuvintele cu care aș fi vrut sau ar fi trebuit să revin; nu, în noaptea care atrecut (de ce se spune, oare, că e magică ?) nu ”am pus foc la rădăcina celor întîmplate”, cum se spune într-o poezie cîntată cu un of răvășitor pentru cei care o înțeleg și o simt, cum să distrug chiar eu cea mai frumoasă poveste fără de care nu știu cum aș fi rezistat în ultimii ani ? am privit de pe un trunchi de mesteacăn (sau era stejar?…) dansul zînelor și am avut două dorințe: sănătate pentru mine și fericire pentru tine și pentru ai tăi; am primit de la două fetițe din blocurile învecinate o coroniță foarte frumos împletită, pe care nu am aruncat-o pe acoperișul ”casei de reglare”(ultima dată am reușit -o în ultimul an de studenție și a stat acolo cîtva timp, dar eu credeam pe atunci în timpul infinit și nu mă temeam de hăul flămînd…), acum am pus-o pe părul meu care s-a închis la culoare, gîndindu-mă că, totuși, nu aș folosi foarfeca de tăiat flori rămasă de la mama și pe care tocmai am dat-o cu folos, [ 😉 ]penru că decît să fie tăiate pletele negre prinse cu șnur sau cu eșarfă cînd ajung pe o creastă de munte, mai bine le-ar veni contrastul luminos al florilor de sînziene 

și pentru că din exuberanța ta am învățat rostul tăcerii nu în toate limbile pe care tu le stăpînești – este de ajunss cea a sufletului, cred, am ales să caut liniștea din cuvintele unei rugăciuni într-o zi de mare sărbătoare creștină