”dara, dara, bastonnara” – asta se aude, totuși

chiar așa? doar așa, numai atît?

ei, bine, na! Asta este– atît am putut!

stai nițel că parcă am alături, pe un colț al măsuței, două ”chestii” cu care te-aș fi putut (a)trage (în)spre blogul meu negru, fie și pentru cîteva clipe, iată:

caragiale dupa caragiale de angelo mitchievici

scrisorea pe care ....

ia-o ușor și potolit, nu mă certa, nu te indigna și nu acuza a priori:

nu le apropii în minte, doar acolo, în cameră, unde am loc și nu le compar; acestea două nu au loc în figura geometrică de pe dușumea pentru simplul motiv că le-am citit pînă la ultimul rînd [cît pe ce să scriu/tastez ”punct”]

pe una am citit-o în toamnă care a trecut atît de frumoasă, mai puțin frumos pentru mine, pe a doua o am de la Moș, o rugăminte mai veche…

cum să mă încumet eu să scriu despre o carte care m-a apropiat de un … PERSONAJ… cam incomod pentru mine, mi-a revelat într-un mod seducător, adică fermecător, fără să-mi dau seama că mă coplesește, dezvăluindu-mi cît de puțin știu despre multe, o lume cu personaje față de care prejdecățile mele erau pe cît de greu de explicat, pe tot atît de greu de înlăturat; recunosc, am ales cartea și datorită autorului, datorită respectului pe care îl am față de scrisul său;

cum să mă îndrăznesc eu să scriu ceva despre o carte în care ajung la persoane/ personaje etichetate aproape definitiv într-un anume fel, ba chiar încep să le înțeleg, chiar dacă nu îmi plac, prin ochii și percepția lui Radu Stanca, sau a/ale lui Lucian Pintilie, la care tangențele cu Cervantes, Oscar Wilde, Kafka, Ionesco nu deranjează, ci, dimpotrivă surprind și provoacă gîndul, iar atunci cînd pe neașteptate te izbește Ortega y Gasset cu a sa retragere cu seninătate în incoruptibilul tău interior, cum să nu recunoști că autorul are dreptate – „opera lui Caragiale este un dispozitiv optic special, dacă nu chiar singular într-o literatură, un dispozitiv în măsură să facă să apară pe banda timpului spectre”.

aceasta este o carte plină de rafinament (unul ușor de recunoscut celor care admiră eleganța și firescul cu care bogăția de idei și erudiția neostentantivă a/ale celui pentru care Caragiale-tatăl este ”o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta are mai bun, mai elevat, mai subtil”.

cealaltă carte, Scrisoarea…, este o savoare

am citit-o fără pauze, avînd alături doar apă, ceai, ceva cafea, și pateuri de cofetărie; nu aș fi avut nevoie de altceva, am rîs cu poftă și nu m-am jenat față de mine însămi pentru două lacrimi neșterse, precum în anii mei buni ce păreau să fie veșnici; printre încercările și frustrările adaptării la viața de stagiar de pînă în anul 1989, printre petreceri care se terminau cu o cădere într-un somn ce numai odihnă nu aducea, printre întîmplări vesele sau triste, dar care erau și sunt normale se strecurau și se-mpleteau cele care păreau nefirești, hilare, de nu s-ar întîlni și astăzi și poate și mîine și cine știe cît va ține eternitatea aberantă…, printre noroiul de pe șantier și glodul din unele suflete sau invers, printre lipsurile unei epoci în care se edifica societatea multilateral dezvoltată, printre vorbe spuse cu calm și expresii de a căror duritate violentă nu se mai ferea aproape nimeni, printre toate acestea își făceau loc Rilke, Neruda, Nichita, Pink Floyd, Santana, dar și durerea sfîșietoare a unor amintiri pentru că pierderea iubirii este, pentru unii, chiar fără de leac ;

dar dincolo de toate cuvintele scrise și nescrise, citite sau nu, rămîne sentimentul puternic al prieteniei sincere și al umanității din fiecare

și uneori ne pomenim că scriem sau citim:

ar trebui poate să ne trimitem în plicuri coli imaculate și, deschizînd scrisorile cu nerăbdare, să trăim în albul lor toată bogăția din sufletul celluilalt.

[așa cum eu știu că acum pot să deschid si să recitesc scrisorile scrise nu foarte demult, dar prea devreme sigilate]

și iată cum două cărți – două bucurii- alături de altele, amintite sau nu, îmi dau însemnul de trecere, cu blog cu tot, într-un nou an

în limita timpului legal

nu mi-a plăcut niciodată Caragiale (cînd aveam posibilitatea, la teze sau la examene, alegeam celălalt subiect), pînă de curînd, cînd am aflat cum este Caragiale după Caragiale [minunata carte a lui Angelo Mitchievici]

se spune – cu prea multă ușurință, cred eu- ”Caragiale, contemporanul nostru”; personal, cred că nici Domniei sale și nici personajelor sale nu le-ar conveveni, nu le-ar place asemenea contemporani ca noi, cei din toamna lui 2014;

cea mai intersantă propoziție în această campanie electorală am auzit-o rostită chiar de Șeful Statului – Dl Traian Băsescu:

în democrație poporul alege, nu justiția”

mda!

Poporul a ales de fiecare dată, iar de cîteva ori s-a ales praful de votul său, de decis, au decis alții

acum, pentru că știu foarte bibne cu cine nu voi vota, îmi amintesc un film văzut înn vara din 2013, cînd scriam cam așa

dacă acelea erau posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par … desuete…. [greu de închipuit/imaginat o campanie mai dezagreabilă – eufemism !!!- decît cea caredse încheie la miezul nopții; de luni, intrăm în faza a doua, sau în … prelungiri]

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucuriei ca aceasta

bucuria_victoriei-no

dar mai contează? – desigur că nu!

SUCCES TUTUROR !

😉

bucuriile și tristețile unei veri

oare trăirile mele, putința sau nputiunța mea de a percepe senzații și ”sentimente” urmează ori se adaptează schimbăilor climat(teri)ce?
am traversat -cum se spune- o vară pe care am așteptat-o și pe care mi-am dorit-o plină de soare, de căldură frumoasă, de sănătate, cu tihna popasurilor scurte între călătorii lungi, cu întîlniri sperate și programate, dar și cu multe altele inedite, cu vederi și fotografii, cu plase pline de cărți pentru serile de acasă, cu înghețată, cu dulceață de zmeură și apă rece prospăt scoasă din fîntînă, o vară ca în anii mei buni și frumoși;
a fost o vară prea puține din cele dorite

într-una din rarerele bucurii de care am avut parte am găsit cuvintele care exprimă mult mai bine adevărul acestor luni decît aș reuși să o fac eu

Au fost şi zile negre
au fost şi nopţi alb
și vreo cîteva ore astrale
și multe ceasuri rele…

– versuri de Vasile Gogea-

pe lîngă fireasca lectură a unor texte mai vechi și altele recent apărute, a fost revelația acelui scris care îți dă o stare înaltă atît de necesară și binefăcătoare, încît uneori te întrebi dacă o meriți:
PAVESE.Omul Jignit
A nu asuma iubirea cu întreaga ei distanţă ce ne separă de iubită conduce la situaţia în care obsesia posesiei, a achiziţiei definitive a celuilalt cu tot cu transcendenţa naturii lui, anulează jocul de prezenţă-absenţă din care se compune dansul erotismului, glorifică rictusul searbăd al unei izbânzi definitive, în pofida zâmbetului incert pe care chipurile iubirii le eliberează capricios.
-Vianu Mureșan, fragment din eseul PAVESE. Omul jignit, Edit Limes 2011-
despre cele cîteva filme prezenteanul acesta la Tiff și văzute pe înregistrările unor prieteni, despre acel Stckholm (care nu este preferatul meu), cu acea tristețe sfîșietoare pe care Angelo Mitchievici ne-o stecoară subtil pe sub piele, făcîndu-ne să o simțim ca fiindu-ne proprie, despre acestea , pe blogul mic sau, poate aici, pe Filele răzlețite….

stagiunea de vară de pe MEZZO Tv mi-a adus un foarte reușit Trubadur de la Metropolitan Opera, în rest, îndrăznesc să spun că din cele văzute, m-am convins încă o dată că montărie văzute la Opera din București pot fi la fel de bune ca cele ale uunor regizori celebri la Arenele din Verona, iar Corul Operei din Cluj poate rivaliza cu altele cu mai mare faimă;

și ca un reproș mă gîndesc acum și la un DVD rămas pe raft și la unele urgențe casnice, în timp ce mă uit ca într-o joacă de copil autorăsfățat la accesoriile și la parfumul de a căror utilitate nu mă prea îndoiesc

este încă vară, ultimele săptămîni de vară … calendaristică, iar eu aproape că nici nu m-am bucurat cu adevărat de flori; observ de pe balcon că în părculețul din fața blocului mai este înflorit un trandafir alb, cobor, îl privesc și îl ating, nu îndrăznesc să-l rup, chiar dacă aud mai altfel decît altă dată : ”culege-l cît încă mai poți”. NU! am hotărît pe la începutul verii să mă gîndesc altfel la plecări și la despărțiri și -de fapt- același lucru sună și altfel: Carpe Diem


”O Captain, my Captain.”
Who knows where
anybody?
It’s from a poem by Walt Whitman about Mr Abraham Lincoln.
Now in this class you can either call me Mr Keating… or, if you’re slightly more daring,
”O Captain, my Captain.”

(…)

now… Mr Pitts?
that’s a rather unfortunate name. Mr Pitts, would you open your hymnal to page 542.
read the first stanzaof the poem you find there.
– ”to the Virgins
to make much of time”?

”old time is still a-flying. and this same flower that smiles today, tomorrow will be dying.”

-thank you, Mr Pitts.

”gather ye rosebuds while ye may.” the latin term for that sentiment ”Carpe diem. ”
now, who knows what that means?
-Carpe diem, that’s ”Seize the day.”
– Very good, Mister– Meeks.
”Gather ye rosebuds while ye may.”
Why does the writer use these lines?

– because he’s in a hurry.
– No! because we are food, because, believe it or not,
each and every one of us in this room… is one day going to stop breathing, tur cold and die
I would like you to step forward over here… and peruse some of the faces from the past.
You’ve walked past them many times. I don’t think you’ve really looked at them.

dacă pe Profesorul Keating îl voi revedea sub un chip sau altul, însă cu același zîmbet, pe un alt profesor va trebui să-l caut anevoie în singura carte pe care o am scrisă de Domnia Sa, ferindu-mă de ”nostalgie” și reînvățînd sinteza, ori așteptînd să-l regăsesc în secvențe dintr-o arhivă pe care cei care se ocupă cu așa ceva sunt datori să oDan Hăulică

îngrijească; pe un cont de FB, aparținînd unui critic literar, mi-am permis să scriu cam așa: ”  rămîn cu amintirea unui spirit ales de la care am învățat să disting nuanțele rafinamentului și detaliile sintezei; fie ca sufletul Său să se odihnească în linistea armoniei la care a ținut atît demult ”

mai mult decît meritam, poate, mai puțin decît aș fi vrut, totuși a fost vară, mai sunt cîteva zile din ea și cred că asta trebuie luat în serios: CARPE DIEM!

un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici

 

un an

despre care aș vrea să am curajul să gîndesc că mi l-aș fi dorit mai altfel, mai bun

dar e bine că a fost, că am reușit să trecem și să ne înțelegem, în cele din urmă

Final ? chiar trebuie final? fiecare lucru, întîmplare, stare are un final…

O ultimă lună, ultima săptămînă, ultima zi din(tr-un) an

…. în care, trecînd prin Cartea neliniștirii – de atîtea ori lăsată și reluată- nu pot înlătura gîndul adînc al  lui o Fernando Pessoa: ”cine dintre noi, revenind pe drumul fără de  întoarcere, să susțină că l-a parcurs așa cum se cuvenea?

am încercat să … păcălesc … neplăcerile, necazurile, neajunsurile, neîmpliniri  nemeritate, cu filme dintre care unele chiar îți marchează viața, chiar dacă nu se  prea recunoaște, răzbunîndu-mă pe pierderea, din motive greu de înțeles, pe pierderea/ștergerea folderului cu filme, încercînd să ”văd” și să înțeleg altfel, ori poate mai bine, citind eseurile lui Angelo Mitchievici (acelea nu sunt simple articole sau cronici de cinema)

mi-am lăsat mintea să se joace cu un articol/eseu mai vechi al Profesorului Solomon Marcus, Punctul și Linia,

m-am lăsat atinsă  de demonii vîntului ”redeșteptați” de Doamna Daniela Zeca Buzura și

îmbogățită pe dinlăuntrul meu cu glasul aurului și al nestematelor am pătruns lumea poveștilor despre nemurire

m-am mulțumit cu teatrul  la microfon sau pe discuri vechi,

i-am împăcat pe Mozart și pe Ceaikovski cu ale noastre colinde

și i-am mulțumit frumos lui Moș Crăciun

este, oare, puțin pentru un sfîrșit de an ?

să scriem

Să scriem

adică să scriu

orice

nu contează, să apară acele semene care să ”ateste” că sunt, că încă (mai) sunt

 

de parcă ar avea vreo importanță

ei bine, pentru mine, în toamna asta, are

pentru că vrea să mă urîțească și pe din(l)ăuntru, iar eu mă încăpățînez să-i rezist (deocamdată!)

și cum nu sunt înțeleaptă și nici dreapta măsură (cum exagerat scria cineva ca răsspuns pe un alt blog, ca pe orice exagerare am luat-o ca pe o glumă ori ca pe ironie …..subtilă….), deci/așadar, pentru că nu am măsură cumpătată în ceea ce fac,

am ales să reactivez vechea stare, adică prostia de  a avea un blog

și scriu

scriu orice nerozie care îmi  trece prin cap (habar nu am  prin care emisferă sau prin care lob)

că o fi original, adică formulat de și în  propriile sinapse, dezvăluindu-mi rușinos IQ-ul, că o fi vreo metaforă sau vreo parabolă rămasă într-o circumferință de pe undeva pe unde am întîlnit-o, eu cînd nu citesc bloguri mă plimb cam mult prin aer liber și pe pagini tipărite sau electronice

și ce-i dacă îi dezamăgesc pe cei care caută pe blogul meu lucruri cît de cît serioase – există, totuși și așa ceva- ?

ce-i dacă am să  cotrobăiesc prin cutiile mai de la îndemînă, nu prin lăzile prețioase din pod ? voi găsi poze și ilustrate comerciale (cum să le spun altfel ca să mă feresc de cuvîntul kitsch ?), le voi posta cu un citat celebru, fără a pretinde că sunt ale mele!!!, mă voi hazarda să ”explic” de ce nu îmi place cutare personaj politic(hiu), voi reîncepe să las comm de bon-ton pe blogurile pe care le citesc –dacă vor fi acceptate-, voi face cam tot ce se cere în bloggeritul obișnuit

și voi găsi –poate suficient curaj de a comenta articole pe care le caut si le citesc pentru confortul interior, care suplinesc lipsa  lecturii a vreo două reviste independente hiperpolitizate (articolele și cărțile semnate de Angelo Mitchievich sunt  pentru mine un astfel de adjuvant [cuvînt totalmente neinspirat]   binefăcător –adjectiv întru totul adevărat),

voi comenta, în felul meu, desigur, filme aici, pe blog, pentru că unele de specialitate par să parafrazeze un vers  dintr-o poezie de-a lui Mihai Ursachi, adică este un cerc care permite ochilor doar să admire

voi reîncepe să număr de la 1001 plus ceva, dar găsind și frămîntînd alte dileme, dar în altă parte decît pînă acum

voi trece peste regretul de a fi lăsat prea ușor să îmi fie luată de către vîntul de toamnă o scrisoare de pe un drum interzis ce a zburat, se pare, într-o direcție nu tocmai potrivită

și voi scrie p(r)oVEști(i)

tot se aprind focurile prin odăi care trebuiesc încălzite, lumina zilei se împuținează, vine repejor vremea torsului și a poveștilor

lagurasobei

**

o poveste este și cea spusă de către copiii din postarea anterioară

cînd voi avea timp, dispozițiea necesară, o zi în care mîna va fi mai odihnită, poate o voi spune și în cuvinte

dar fiecare poate să o înțeleagă în felul său

și pentru că tot suntem amenințați cu o iarnă grea, eu mă gîndesc să plec în Kamceatka, unde sper să înțeleg cum se pot scrie în japoneză mailuri de pe site-uri rusești, ”căci” chiar cred că sunt  simpatice mesajele  pe cae le găsesc ca spam-uri

O Toamnă de poveste să aveți  (nu doar cei care treceți pe aici)

–––––––––––––

**    (reproducere  rămasă  de la mama, nu se disting decît inițialele R G )

BLOW UP and subtlety

era început de vară și de sesiune cînd am fost să văd pentru a doua oară filmul  pentru  a-i ”prinde” subtilitatea

ceva anume mi l-a readus brusc în minte, tocmai (sau) datorită subtilității, de fiecare dată pe alt registru, eu neavînd întotdeauna cheia potrivită la îndemînă

tot la ”vechituri”  am rămas?

da și nu; am văzut și eu Culoarea sentimentelor (titlu mai inspirat decît originalul), am văzut și eu The Descendants care cred că va lua un Oscar, mi-a plăcut și War Horse, dar a  pomeni despre  acel Arbore al Vieții, după ce am citit cronica semnată de Angelo Mitchievici, eu nu mă încumet a mai adăuga ceva, poate doar să-mi repet în gînd că prezența și premiul de la Cannes nu au fost întîmplătoare…. ; pentru mine tot filmul european rămîne ca punct și reper de valoare și –de ce nu?- de exigență;

iar revelația în acest an a fost filmul polonez Trandafiraşul (Rózycka, 2010), în regia lui Jan Kidawa-Błoński. văzut la  MECEFF 2011

dar nu pentru a vorbi sau a scrie despre filme am deschis acum blogul, chiar dacă aseară am avut bucuria de avedea la tv un film după care tînjeam din revista Cinema  a adolescenței mele – Cinci seri, realizat, nu doar regizat de Nikita Mihalkov

și m-am trezit cu același gînd care ar trebui să îmi rămînă mai presus de celelalte

necazuri, neplăceri sau chiar dezamăgiri dureroase,

acela că nu există rele și belele mai mari, mai grave decît războiul și boala

și mă doare mai puțin mîna, (eu chiar nu port mănuși de box….) parcă ceva mai apăsător sufletul,

dar durerea acută o simt altfel, din alt motiv :

din neatenție mi-a căzut Filozofia Renașterii a lui P P Negulescu pe picior, nu la picioare…

degeaba aș căuta vreun leac; privirea mi se îndreaptă spre un colț cu sticluțe, unde deslușesc fără ochelari bruno banani, for everybody, dar ping-ul de la Mirela merită altceva, poate un Lancôme Magnifique și ca să rămîn în renaștere ar  trebui să caut o pictură a lui Francesco Mazzola

la mine sau pentru mine cam de multă vreme nimic nu se mai închide perfect, într-un cerc, rămîne o elipsă

======================================

să Vă aducă Moșu’ Nicolae tuturor ceea ce Vă dorîți ¡

O clipă de grație

… pentru mine așa a fost : eu m-am simțit atinsă de acel bine-frumos, de care aveam atîta nevoie….

eram în căutarea unei formule cu care să pot duce la capăt demonstrația pentru a ajunge la rezultatul dorit (și corect), dar mă aflam într-un impas;

trecînd peste interdicții, am aprins o țigară –subțire și mentolată, desigur- și mi-am amintit că peste cîteva minute urma ca Horia Roman Patapievici să ne reamintească de întoarcerea la argument.

Am pierdut primele șașe minute (mai mult decît cinci), iar curiozitatea și interesul meu

la început ușor încordat, avea să se …”destindă” și să fie … răsplătit(e)

amfitrionul (căruia poți să nu îi împărtăsești opiniile și opțiunile politice, însă e greu să nu-i recunoști sclipirile minții) împreună cu cei doi invitați, Angelo Mitchievici și  Ioan Stanomir discutau despre Ionel Teodoreanu, care, prin comparație cu alți scriitori ai epocii sale, Mircea Eliade, Camil Petrescu, apărea ca un scriitor secund [sau de plan secundar], cu o atmosferă mic burgheză idilică și personaje apropape neverosimile sau, în oorice caz, greu de imaginat, H. R Patapievici recunoscînd că immpactul cu lumea Medelenilor la cei paisprezece ani a fost izbitor, dar și-a revenit repede, ireversibil…. oare ?…

discuția curgea – asemenea celor mai multe dintre cele văzute/urmărite de mine – la nivelul civilizat, cultivat, nu doar plăcut și reconfortant, iar Teodoreanu devenea scriitorul cel mai apropiat de spiritul moldovean al acelor timpuri, cel care prin sensibilitatea și metaforele sale cuprinde și ne dăruiește peste timp și prin timpuri o lume în mare parte dispărută, dar pe care, îndrăznesc să cred că fiecare sau mulți dintre noi, încercăm să o păstrămn, atît și așa cum am avut-o și cum am trăit-o.

mi-a fost dat să aud alăturarea numelui său lîngă cel al lui Cehov, căci Medelenii apar asemeni Livezii cu sau de Vișini…   (se pomenește la un moment dat de imaginea sau simbolul unui măr , eu refuz să mă gîndesc sau să mi-l imaginez  mai puțin sănătos, iar acum aș da mult și multe din ceea ce mi-a rămas ca să mai mușc dintr-un măr domnesc din preajma Ieșilor și aș plăti oricîte amenzi,trecînd tot neregulamentar bulevardul din Târgu-Mureș, ca să mai văd Livada închipuită de G Harag cu Silvia Ghelan)

și replicile se înlănțuie, completîndu-se seducător, pentru ca însuși fizicianul care are grijă ca ideile să rămînă în libertate să recunoască cu o plăcere  ce trece dincolo de sticla ecranului că în lumea lui Ionel Teodoreanu se aud deopotrivă muzica lui Chopin și cea a lui Mozart,

iar atunci cînd Angelo Mitchievici spune că, recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, a avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplînd tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în mitul Arcadioei – Et in Arcadia ego – acela al fericirii ameninţate de moarte , Patapievici amintește de tablourile unui pictor drag, oarte drag mie, oricît de mistic sau mai … secund… trece pentru gusturi mai rafinate sau exegete – Claude Lorraine, cu acea lumină a răsăriturilor pierdute în apus și invers; eu îl caut atunci cînd mi se face dor de depărtări …. nu demult, lăsasem undeva, pe un blog care îmi place mult un gînd de pe ultima pagin ă a Medelenilor  ”Olguța, un vînt de larguri..”


și cuprins, învăluit de căldura amestecată cu melancolia acelor vremi îndepărrtate și aduse atît de frumos, de fermecător, aș spune eu…, de către cei doi invitați ( tămăduitoare este vorba molcomă a lui Ioan Stanomir atunci cînd nu face politică…, deși, uneori, admit că are dreptate, cît oi fi eu de stîngistă…),  radarul nostru de pe TVR Cultural înspre argument, sfîrseste emisiunea mulțumind pentru această întoarcere la lumea zarzărilor, recomandînd cu reală și nedisimulată emoție cartea celor doi autori – Teodoreanu reloaded

în acea seară în  întrebarea sfîșietoare a Olguței, duduița lui Moș Gheorghe ”pentru ce ?” s-au adunat toate bucuriile unei copilării frumoase, frumusețea adolescenței și a tinereții trăite intens,  străpunse de umbra unei singurătăți asumate și cam nemeritate, simțite dimineața în colțul ochiului….

abia în această dimneață am zărit și citit articolul din Obsevatorul Cultural nr 572, scris de  Bianca Burța-Cernat    (aștept continuarea, iar luni merg la librărie   –-MEA CULPA!)

p.s.

am oprit filmul la care mă uit, sau, mă rog, pe care-l urmăresc/vizionez…, pentru că ceva mă determină să întorc capul ușor, cu oarecare teamp, în spate și nu este, ca de  obicei, din cauza durerrii de coloană: mi-am amintit –zău că nu știu cum!…- că George Banu, comentînsd ultimele montări după piesele lui Cehov, spunea cam așa” Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

oare dacă  privesc încet peste umăr ce văd?  siluetele  unor copii sau tineri veseli și fără griji coplerșitoare, sau umbra lui First spunind ”acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.” ???