”dara, dara, bastonnara” – asta se aude, totuși

chiar așa? doar așa, numai atît?

ei, bine, na! Asta este– atît am putut!

stai nițel că parcă am alături, pe un colț al măsuței, două ”chestii” cu care te-aș fi putut (a)trage (în)spre blogul meu negru, fie și pentru cîteva clipe, iată:

caragiale dupa caragiale de angelo mitchievici

scrisorea pe care ....

ia-o ușor și potolit, nu mă certa, nu te indigna și nu acuza a priori:

nu le apropii în minte, doar acolo, în cameră, unde am loc și nu le compar; acestea două nu au loc în figura geometrică de pe dușumea pentru simplul motiv că le-am citit pînă la ultimul rînd [cît pe ce să scriu/tastez ”punct”]

pe una am citit-o în toamnă care a trecut atît de frumoasă, mai puțin frumos pentru mine, pe a doua o am de la Moș, o rugăminte mai veche…

cum să mă încumet eu să scriu despre o carte care m-a apropiat de un … PERSONAJ… cam incomod pentru mine, mi-a revelat într-un mod seducător, adică fermecător, fără să-mi dau seama că mă coplesește, dezvăluindu-mi cît de puțin știu despre multe, o lume cu personaje față de care prejdecățile mele erau pe cît de greu de explicat, pe tot atît de greu de înlăturat; recunosc, am ales cartea și datorită autorului, datorită respectului pe care îl am față de scrisul său;

cum să mă îndrăznesc eu să scriu ceva despre o carte în care ajung la persoane/ personaje etichetate aproape definitiv într-un anume fel, ba chiar încep să le înțeleg, chiar dacă nu îmi plac, prin ochii și percepția lui Radu Stanca, sau a/ale lui Lucian Pintilie, la care tangențele cu Cervantes, Oscar Wilde, Kafka, Ionesco nu deranjează, ci, dimpotrivă surprind și provoacă gîndul, iar atunci cînd pe neașteptate te izbește Ortega y Gasset cu a sa retragere cu seninătate în incoruptibilul tău interior, cum să nu recunoști că autorul are dreptate – „opera lui Caragiale este un dispozitiv optic special, dacă nu chiar singular într-o literatură, un dispozitiv în măsură să facă să apară pe banda timpului spectre”.

aceasta este o carte plină de rafinament (unul ușor de recunoscut celor care admiră eleganța și firescul cu care bogăția de idei și erudiția neostentantivă a/ale celui pentru care Caragiale-tatăl este ”o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta are mai bun, mai elevat, mai subtil”.

cealaltă carte, Scrisoarea…, este o savoare

am citit-o fără pauze, avînd alături doar apă, ceai, ceva cafea, și pateuri de cofetărie; nu aș fi avut nevoie de altceva, am rîs cu poftă și nu m-am jenat față de mine însămi pentru două lacrimi neșterse, precum în anii mei buni ce păreau să fie veșnici; printre încercările și frustrările adaptării la viața de stagiar de pînă în anul 1989, printre petreceri care se terminau cu o cădere într-un somn ce numai odihnă nu aducea, printre întîmplări vesele sau triste, dar care erau și sunt normale se strecurau și se-mpleteau cele care păreau nefirești, hilare, de nu s-ar întîlni și astăzi și poate și mîine și cine știe cît va ține eternitatea aberantă…, printre noroiul de pe șantier și glodul din unele suflete sau invers, printre lipsurile unei epoci în care se edifica societatea multilateral dezvoltată, printre vorbe spuse cu calm și expresii de a căror duritate violentă nu se mai ferea aproape nimeni, printre toate acestea își făceau loc Rilke, Neruda, Nichita, Pink Floyd, Santana, dar și durerea sfîșietoare a unor amintiri pentru că pierderea iubirii este, pentru unii, chiar fără de leac ;

dar dincolo de toate cuvintele scrise și nescrise, citite sau nu, rămîne sentimentul puternic al prieteniei sincere și al umanității din fiecare

și uneori ne pomenim că scriem sau citim:

ar trebui poate să ne trimitem în plicuri coli imaculate și, deschizînd scrisorile cu nerăbdare, să trăim în albul lor toată bogăția din sufletul celluilalt.

[așa cum eu știu că acum pot să deschid si să recitesc scrisorile scrise nu foarte demult, dar prea devreme sigilate]

și iată cum două cărți – două bucurii- alături de altele, amintite sau nu, îmi dau însemnul de trecere, cu blog cu tot, într-un nou an

Reclame

în limita timpului legal

nu mi-a plăcut niciodată Caragiale (cînd aveam posibilitatea, la teze sau la examene, alegeam celălalt subiect), pînă de curînd, cînd am aflat cum este Caragiale după Caragiale [minunata carte a lui Angelo Mitchievici]

se spune – cu prea multă ușurință, cred eu- ”Caragiale, contemporanul nostru”; personal, cred că nici Domniei sale și nici personajelor sale nu le-ar conveveni, nu le-ar place asemenea contemporani ca noi, cei din toamna lui 2014;

cea mai intersantă propoziție în această campanie electorală am auzit-o rostită chiar de Șeful Statului – Dl Traian Băsescu:

în democrație poporul alege, nu justiția”

mda!

Poporul a ales de fiecare dată, iar de cîteva ori s-a ales praful de votul său, de decis, au decis alții

acum, pentru că știu foarte bibne cu cine nu voi vota, îmi amintesc un film văzut înn vara din 2013, cînd scriam cam așa

dacă acelea erau posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par … desuete…. [greu de închipuit/imaginat o campanie mai dezagreabilă – eufemism !!!- decît cea caredse încheie la miezul nopții; de luni, intrăm în faza a doua, sau în … prelungiri]

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucuriei ca aceasta

bucuria_victoriei-no

dar mai contează? – desigur că nu!

SUCCES TUTUROR !

😉

bucuriile și tristețile unei veri

oare trăirile mele, putința sau nputiunța mea de a percepe senzații și ”sentimente” urmează ori se adaptează schimbăilor climat(teri)ce?
am traversat -cum se spune- o vară pe care am așteptat-o și pe care mi-am dorit-o plină de soare, de căldură frumoasă, de sănătate, cu tihna popasurilor scurte între călătorii lungi, cu întîlniri sperate și programate, dar și cu multe altele inedite, cu vederi și fotografii, cu plase pline de cărți pentru serile de acasă, cu înghețată, cu dulceață de zmeură și apă rece prospăt scoasă din fîntînă, o vară ca în anii mei buni și frumoși;
a fost o vară prea puține din cele dorite

într-una din rarerele bucurii de care am avut parte am găsit cuvintele care exprimă mult mai bine adevărul acestor luni decît aș reuși să o fac eu

Au fost şi zile negre
au fost şi nopţi alb
și vreo cîteva ore astrale
și multe ceasuri rele…

– versuri de Vasile Gogea-

pe lîngă fireasca lectură a unor texte mai vechi și altele recent apărute, a fost revelația acelui scris care îți dă o stare înaltă atît de necesară și binefăcătoare, încît uneori te întrebi dacă o meriți:
PAVESE.Omul Jignit
A nu asuma iubirea cu întreaga ei distanţă ce ne separă de iubită conduce la situaţia în care obsesia posesiei, a achiziţiei definitive a celuilalt cu tot cu transcendenţa naturii lui, anulează jocul de prezenţă-absenţă din care se compune dansul erotismului, glorifică rictusul searbăd al unei izbânzi definitive, în pofida zâmbetului incert pe care chipurile iubirii le eliberează capricios.
-Vianu Mureșan, fragment din eseul PAVESE. Omul jignit, Edit Limes 2011-
despre cele cîteva filme prezenteanul acesta la Tiff și văzute pe înregistrările unor prieteni, despre acel Stckholm (care nu este preferatul meu), cu acea tristețe sfîșietoare pe care Angelo Mitchievici ne-o stecoară subtil pe sub piele, făcîndu-ne să o simțim ca fiindu-ne proprie, despre acestea , pe blogul mic sau, poate aici, pe Filele răzlețite….

stagiunea de vară de pe MEZZO Tv mi-a adus un foarte reușit Trubadur de la Metropolitan Opera, în rest, îndrăznesc să spun că din cele văzute, m-am convins încă o dată că montărie văzute la Opera din București pot fi la fel de bune ca cele ale uunor regizori celebri la Arenele din Verona, iar Corul Operei din Cluj poate rivaliza cu altele cu mai mare faimă;

și ca un reproș mă gîndesc acum și la un DVD rămas pe raft și la unele urgențe casnice, în timp ce mă uit ca într-o joacă de copil autorăsfățat la accesoriile și la parfumul de a căror utilitate nu mă prea îndoiesc

este încă vară, ultimele săptămîni de vară … calendaristică, iar eu aproape că nici nu m-am bucurat cu adevărat de flori; observ de pe balcon că în părculețul din fața blocului mai este înflorit un trandafir alb, cobor, îl privesc și îl ating, nu îndrăznesc să-l rup, chiar dacă aud mai altfel decît altă dată : ”culege-l cît încă mai poți”. NU! am hotărît pe la începutul verii să mă gîndesc altfel la plecări și la despărțiri și -de fapt- același lucru sună și altfel: Carpe Diem


”O Captain, my Captain.”
Who knows where
anybody?
It’s from a poem by Walt Whitman about Mr Abraham Lincoln.
Now in this class you can either call me Mr Keating… or, if you’re slightly more daring,
”O Captain, my Captain.”

(…)

now… Mr Pitts?
that’s a rather unfortunate name. Mr Pitts, would you open your hymnal to page 542.
read the first stanzaof the poem you find there.
– ”to the Virgins
to make much of time”?

”old time is still a-flying. and this same flower that smiles today, tomorrow will be dying.”

-thank you, Mr Pitts.

”gather ye rosebuds while ye may.” the latin term for that sentiment ”Carpe diem. ”
now, who knows what that means?
-Carpe diem, that’s ”Seize the day.”
– Very good, Mister– Meeks.
”Gather ye rosebuds while ye may.”
Why does the writer use these lines?

– because he’s in a hurry.
– No! because we are food, because, believe it or not,
each and every one of us in this room… is one day going to stop breathing, tur cold and die
I would like you to step forward over here… and peruse some of the faces from the past.
You’ve walked past them many times. I don’t think you’ve really looked at them.

dacă pe Profesorul Keating îl voi revedea sub un chip sau altul, însă cu același zîmbet, pe un alt profesor va trebui să-l caut anevoie în singura carte pe care o am scrisă de Domnia Sa, ferindu-mă de ”nostalgie” și reînvățînd sinteza, ori așteptînd să-l regăsesc în secvențe dintr-o arhivă pe care cei care se ocupă cu așa ceva sunt datori să oDan Hăulică

îngrijească; pe un cont de FB, aparținînd unui critic literar, mi-am permis să scriu cam așa: ”  rămîn cu amintirea unui spirit ales de la care am învățat să disting nuanțele rafinamentului și detaliile sintezei; fie ca sufletul Său să se odihnească în linistea armoniei la care a ținut atît demult ”

mai mult decît meritam, poate, mai puțin decît aș fi vrut, totuși a fost vară, mai sunt cîteva zile din ea și cred că asta trebuie luat în serios: CARPE DIEM!