reflexii în oglindă la MeCEFF 2014

un sfert de veac sau 25 de ani –– privit din perspectiva mare a istoriei pare puțin, privit mai de aproape, devine …perceptibil… de către cei care l-au trăit, nu doar au trecut prin acest sfert de secol; se împlinesc 25 de ani de la prăbușirea comunismului, iar Europa se pregătește să marcheze evenimentul, mai nesigură și mai zbuciumată decît oricînd în această perioadă, în care, totuși, s-a străduit să devină mai mare, mai unită, mai proseră și un garant al liniștii și siguranței pentru toți; desigur că în acest an evenimentele din cadrul secțiunile de acum bine cunoscute ale Festivalului se desfășoară sub temarica amintită: 25 de ani de la căderea comunismului în Europa

ca la orice Festival cu mai multe secțiuni, care oferă o varieatate surprinzătoare de filme, este nevoie de antrenament și inspirație pentru o alegere cît mai aproape de cea dorită, cea optimă, fiind, în aceste condiții aproape imposibilă; cam așa a fost pentru mine prima zi

și a fost ziua a doua, începută cu un Simpozion incitant: Regimul totalitar si regimul de tranzitie in oglinda Spania vs Europa de Est; a fost mai mult decît o satisfacție, a fost ceva dincolo de bucuria pe care o poți avea la întîlnirea și schimbul de idei între trei intelectuali care cunosc însemnătatea/ greutatea frazei și puterea detaliilor într-o discuție/dezbatere pe această temă, nu oricînd ai șansa să îl vezi si să-l asculți ”pe viu” pe Emil Hurezeanu, analistul politic (ipostaza în care apare mai des în acești ani ….) cu cîteva clase peste pseudoanaliștii care apar peste tot, cum pe drept spune un amic de al meu; rareori -sau poate niciodată- l-ai fi putut  cunoaște pe jurnalistul spaniol de origine română și care vorbește o limbă română curată, fără acea urmă de accent studiată/controlată, Adrian Mac Liman, cel care a inițiat, a formulat și a propus termenul sau forumula de Tranziție , căutată și adoptată atunci, în Spania anilor ’75-’76, cînd, la schimbarea regimului de dictatură cu cel democratic se căuta expresia potrivită pentru o altfel de schimbare, pentru altceva decît reformă ; și oricît ți-ai fi dorit să îl asculți pe Horia Barna, nu a fost nevoie să mergi în marile orașe sau să obosești radioul, a venit Domnia Sa și organizat o dezbatere provocatoare; s-a vorbit despre dictatura franchistă și despre cea comunistă, despre războiul civil și despre teroarea stalinistă și cea care i-a urmat, despre lovitură de stat și despre revoluție, despre avantajele economiei de piață în dictatură și economia centralizată, despre războiul rece și teoria brejnevistă; s-au spus multe lucruri știute despre cele două Case Regale, dar și lucruri neștiute, din ”arhiva personală” a celor de față; s-au amintit sau reamintit fapte din culisele Revoluției și ca în orice dezbatere de bun-simț, nimeni nu s-a hazardat în … profeții;

nu a mai fost timp suficient pentru mai multe întrebări -din păcate- nici pentru referiri la filmele realizate de către regizori spanioli, cele care se pot vedea pe durata Festivalului;

mi-am mărturisit nu o singură dată respectul și admirația  pentru reprezentanții celor două Case Regale,
dar,

nici o carte, nici o peliculă nu mă convinge de înțelepciunea de conducător a lui Franco, nici de grija sa față de compatrioții săi, poate doar din curiozitate aș vedea, dar acum l-am ratat, Rasa, spiritul lui Franco, în schimb regret că nu am reușit să văd Raport general (despre cîteva fapte importante pentru o proiecţie publică)  regizat de Lucia Samatos; despre revelatia artistului care face filme, Pere Portabella și despre  filme ale sale, grupate în miniserii documentare, adevărate lucrări filigranate, poate mă voi încumeta altădată, nu aici, unde mă urmăreuște, încă acel Aidez l’Espagne și umbra prietenului său, Juan Miró;
s-a vorbit și se vorbește despre demnitate și trădare, despre curaj și lașitate, acum risc și … devoalez (sic!)…. un gînd care mi-a venit după ce am văzut F-23, în regia lui Chema de la Peña : în momente de criză maximă, sub amenințarea armei reacțiile omenești sunt diverse, dar în filmul despre puciul eșuat din februarie 1981, nu am văzut nici un parlamentar spaniol care să rămînă în piciore la pînă la capăt, în schimb, îmi amintesc bine reacțiile domnilor Ion Rațiu și Dan Marțian la intrarea minerilor în septembrie 1991 în sediul Parlamentului de atunci ;
la incercări și provocări am fost și suntem supuși în fiecare zi;
filmele din acest an ne aduc, ne îndeamnă, ne obligă, parcă, la un gînd, la o reflecție în plus;
s-a încercat în cadrul Simpozionului amintit, o punere în oglindă tranziției de tip spaniol cu cea din estul Europei; dar diferențele, amintite, în linii foarte generale, și de către cei trei participanți, sunt atît de mari, în forme, fond și detalii, încît mie, personal, mi se par ca un amestec de o reflexii concave și convexe, răsfrînte pe cele două maluri ale aceluiași rîu;

două mame, doi fii, două drame : cele și cei din Rugul aprins regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului în regia lui Călin Peter Netzer
,
nevindecată de stîngismul meu mereu declarat mi-aș dori ca în acest Decembrie care vine, printr-o sinistră (stînga, deh!) coincidență de dată calendaristică, la predarea sceptrului pe scările unui palat, la Universitate să nu vedem, precum in filmul dedicat lui Jan Palach, scări rulante cu fotografii ale martirilor de acum 25 de ani
peste un sfert de veac ei merită mai mult

mai sunt 40 de min, așa încît dau cu banul unde, la care film merg

corecturile, deseară, la întoarcere
SCUZE!

Reclame

un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici