”dara, dara, bastonnara” – asta se aude, totuși

chiar așa? doar așa, numai atît?

ei, bine, na! Asta este– atît am putut!

stai nițel că parcă am alături, pe un colț al măsuței, două ”chestii” cu care te-aș fi putut (a)trage (în)spre blogul meu negru, fie și pentru cîteva clipe, iată:

caragiale dupa caragiale de angelo mitchievici

scrisorea pe care ....

ia-o ușor și potolit, nu mă certa, nu te indigna și nu acuza a priori:

nu le apropii în minte, doar acolo, în cameră, unde am loc și nu le compar; acestea două nu au loc în figura geometrică de pe dușumea pentru simplul motiv că le-am citit pînă la ultimul rînd [cît pe ce să scriu/tastez ”punct”]

pe una am citit-o în toamnă care a trecut atît de frumoasă, mai puțin frumos pentru mine, pe a doua o am de la Moș, o rugăminte mai veche…

cum să mă încumet eu să scriu despre o carte care m-a apropiat de un … PERSONAJ… cam incomod pentru mine, mi-a revelat într-un mod seducător, adică fermecător, fără să-mi dau seama că mă coplesește, dezvăluindu-mi cît de puțin știu despre multe, o lume cu personaje față de care prejdecățile mele erau pe cît de greu de explicat, pe tot atît de greu de înlăturat; recunosc, am ales cartea și datorită autorului, datorită respectului pe care îl am față de scrisul său;

cum să mă îndrăznesc eu să scriu ceva despre o carte în care ajung la persoane/ personaje etichetate aproape definitiv într-un anume fel, ba chiar încep să le înțeleg, chiar dacă nu îmi plac, prin ochii și percepția lui Radu Stanca, sau a/ale lui Lucian Pintilie, la care tangențele cu Cervantes, Oscar Wilde, Kafka, Ionesco nu deranjează, ci, dimpotrivă surprind și provoacă gîndul, iar atunci cînd pe neașteptate te izbește Ortega y Gasset cu a sa retragere cu seninătate în incoruptibilul tău interior, cum să nu recunoști că autorul are dreptate – „opera lui Caragiale este un dispozitiv optic special, dacă nu chiar singular într-o literatură, un dispozitiv în măsură să facă să apară pe banda timpului spectre”.

aceasta este o carte plină de rafinament (unul ușor de recunoscut celor care admiră eleganța și firescul cu care bogăția de idei și erudiția neostentantivă a/ale celui pentru care Caragiale-tatăl este ”o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta are mai bun, mai elevat, mai subtil”.

cealaltă carte, Scrisoarea…, este o savoare

am citit-o fără pauze, avînd alături doar apă, ceai, ceva cafea, și pateuri de cofetărie; nu aș fi avut nevoie de altceva, am rîs cu poftă și nu m-am jenat față de mine însămi pentru două lacrimi neșterse, precum în anii mei buni ce păreau să fie veșnici; printre încercările și frustrările adaptării la viața de stagiar de pînă în anul 1989, printre petreceri care se terminau cu o cădere într-un somn ce numai odihnă nu aducea, printre întîmplări vesele sau triste, dar care erau și sunt normale se strecurau și se-mpleteau cele care păreau nefirești, hilare, de nu s-ar întîlni și astăzi și poate și mîine și cine știe cît va ține eternitatea aberantă…, printre noroiul de pe șantier și glodul din unele suflete sau invers, printre lipsurile unei epoci în care se edifica societatea multilateral dezvoltată, printre vorbe spuse cu calm și expresii de a căror duritate violentă nu se mai ferea aproape nimeni, printre toate acestea își făceau loc Rilke, Neruda, Nichita, Pink Floyd, Santana, dar și durerea sfîșietoare a unor amintiri pentru că pierderea iubirii este, pentru unii, chiar fără de leac ;

dar dincolo de toate cuvintele scrise și nescrise, citite sau nu, rămîne sentimentul puternic al prieteniei sincere și al umanității din fiecare

și uneori ne pomenim că scriem sau citim:

ar trebui poate să ne trimitem în plicuri coli imaculate și, deschizînd scrisorile cu nerăbdare, să trăim în albul lor toată bogăția din sufletul celluilalt.

[așa cum eu știu că acum pot să deschid si să recitesc scrisorile scrise nu foarte demult, dar prea devreme sigilate]

și iată cum două cărți – două bucurii- alături de altele, amintite sau nu, îmi dau însemnul de trecere, cu blog cu tot, într-un nou an

Reclame

în limita timpului legal

nu mi-a plăcut niciodată Caragiale (cînd aveam posibilitatea, la teze sau la examene, alegeam celălalt subiect), pînă de curînd, cînd am aflat cum este Caragiale după Caragiale [minunata carte a lui Angelo Mitchievici]

se spune – cu prea multă ușurință, cred eu- ”Caragiale, contemporanul nostru”; personal, cred că nici Domniei sale și nici personajelor sale nu le-ar conveveni, nu le-ar place asemenea contemporani ca noi, cei din toamna lui 2014;

cea mai intersantă propoziție în această campanie electorală am auzit-o rostită chiar de Șeful Statului – Dl Traian Băsescu:

în democrație poporul alege, nu justiția”

mda!

Poporul a ales de fiecare dată, iar de cîteva ori s-a ales praful de votul său, de decis, au decis alții

acum, pentru că știu foarte bibne cu cine nu voi vota, îmi amintesc un film văzut înn vara din 2013, cînd scriam cam așa

dacă acelea erau posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par … desuete…. [greu de închipuit/imaginat o campanie mai dezagreabilă – eufemism !!!- decît cea caredse încheie la miezul nopții; de luni, intrăm în faza a doua, sau în … prelungiri]

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucuriei ca aceasta

bucuria_victoriei-no

dar mai contează? – desigur că nu!

SUCCES TUTUROR !

😉