un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici

 

Cod galben de frig la reanimare

parcă încerc și eu să schimb forma liniei în aparatele medicale
                  am avut parte de două operații – și cred că mi-am făcut porția în viața asta- iar în urmă cu o săptămînă
am intrat împreună cu blogul meu în ‘moarte clinică’, tot din motive serioase;
   se spune că în clipa dinaintea… îți revezi întreaga viață – eu nu am văzut decît greșelile pe care nu am cum să le mai repar: unii mi-au spus că sub anestezie au visat frumos – eu nu îmi amintesc să fi visat ceva în timpul celor două anestezii; acum, da, în aceste zile am visat  sau mi s-a părut că am auzit ‘vocile’ celor care m-au vizitat și aici și altundeva; și toicmai eu care scriam că am simțit ghilotina virtualului
(ceea ce am scris despre acea ghilotină a sufletului, încă mai cred )  am simțit cît de bine este să nu te simți singur, singur, deși despre asta aș mai avea atîtea de ‘gîndit’, chiar dacă este o bibliografie greu de citit pe de-a`ntregul de către cineva, vreodată, de mine insămi, cu atît mai puțin;  

  și trimisu-mi-am gîndul să ceară scuze celor pe care i-am supărat cu vorba sau cu/ prin tăcere(a)-mi;  iar gîndul meu rămas cum îi este obiceiul, adică slobod, mult prea neîngrădit în cele două emisfere     cenușii despărțite de o parte albicioasă [i se spune corpul C…, știu din școală] a început să umble hai-hui;
   cît a fost vreme bună s-a cam ferit de viruși ca și de vaccinul ăla cam…, deși s-a cam întunecat nițel cînd a citit despre un medic bun , cu nume și renume municte, nu așa obținute prin cursuri la  distanță, a dat o raită prin magazine obișnuite și de lux, de unde a ieșit întristat nu de convingerea că pe unele nu le va  mai vizita curînd, ci frămîntat de întrebarea ”oare  la noi se va adeveri cîntecul acela cu pachetul de biscuiți mai scump decît o viață?”;
  apoi s-a amuzat -altă reacție de autoapărare negăsind- la ideile cel  puțin ciudate ale unor miniștri și ale altor mai mari ai acestei țări și ai acestei lumi, aamintindu-și de un serial ”Trăzniți în NATO” și găsind formula(rea) adaptată,
”trăzniți de și în tranziție”;  apoi s-ar fi minunat de puterile miraculoase ale unei făcări violete, dar nu s-a bucurat  că nu l-a ademenit gustul și  plăcerea grijilor puterii, ci și-a amintit din nou de ce nu putut să străbată curcubeul pînă la capăt – aceea era ultima culoare de acolo;

 atunci a vrut și a încercat să regăsească ceva minunat, cea mai min unată stare- sentiment sau invers, găsit cu mult timp în urmă și niciodată pierdut, doar de ceva vreme refuză drumul înspre-Acolo;
    și astfel,  ajungînd printre amintiri, a dat într-una din cutiile rămase de la mama  peste unele fragmente ‘decupate’
 din Digresiunile scrise prin anii ’70 ai veacului trecut de către Octavian Paler  și cum deja începuse să ningă viscolit și gerul să atingă nu doar răni văzute sau ascunse, l-a ales pe acesta:

”Floarea împacă, în fond, efemerul cu imortalitatea și nu înîmplător,în aproape toate mitologiile ea face legătura dintre profan și sacru, dintre oameni și zei.Farmec șimelancolie șoaptă și stigăt, tăcere și rugăciune, plecare și întoarcere,timp și netimp, noapte și zi, reproș  și iertare, absență și plinătate, posesiune și frustrare, uitare și amintire,umiliunță și vanitate, țărînă și cer, trădare și fidelitate,ce nu exprimă, oare, această hieroglifă a vieții care este o floare și în care putem citi, pe rînd, povestea unei frumuseți provizorii și a unei frumuseți pe care precaritatea n-o poate, totuși, știrbi?
 (…) Pictînd floarea, artistul  artistul abolește o ordine stabiliută, eternizînd ceea ce este fugitiv ;
  (…) un artist care pictează o floare pictează împotriva efemirătății, perpetuînd miracolul; el săvîrsește un delict fericit;
și ce este altceva decît partea de eternitate din efemer ? ”
iar gîndul meu încearcă cu greu să înteleagă cum cineva care iubește și respectă atît de mult opera lui Octvian Paler, încît îngrijește un site dedicat acestui Don Quijote rămas într-un deșert, în Est, pentru totdeauna, poate să voteze -după propria sa mărturie citită într-un comentariu lăsat pe un blog- că a votat cu Băsescu…. dacă mi se va explica, voi mulțumi politicos,
deși, parcă, mi-ar fi greu să accept acea desărțire dintre operă și convingerile sau opțiunile politice ale autorului….;
totuși….   🙂    [blogger-ul respectiv nu se află în lista mea]
    și pentru a se depărta puțin de cotidianul care nu-i priește, cum nu poaate încă sa vadă u film, sau să ajungă într-o sală de teatru, își amintește, că a găsit, după lungi căutări, în format mp3, Sonata 111 de Beethoven, despre care mai întîi citise  într-o carte scrisă de Radu Cosașu – este povestea unui pianist dintr-o țară din America de  Sud, care,  este închis de către regimul militar al acelei țări, în urma unei vizite din partea unui prieten dizident; tînărul pianist fusese elevul Nadiei Boulanger. Transcriu doar ultimele paragrafe
    ‘și alte trei luni, acolo, în închisoare, omul nu mai atinse pianul mut;
        ”dar prietenii din temniță mi-au cerut să reîncep studiile și eu nu puteam, nu puteam, pînă într=o zi de decembrie, cînd m-am așezat la pianul meu mut și am inceput sonata 111 de Beethoven, și atunci totul a revenit și muzica m-a salvat”

 despre Sonata 111 nu aș putea să-ți spun altceva’

gîndul spune și îndeamnă :acea sonatină scrisă de Radu Cosașu merită citită sau recitită ( ca toate sonatinele sale, dealtfel);
   ar mai vrea să ajungă la două albume de artă primite de curînd si să-i spună lui Andi că le văd împreună
 (gîndul poate să ajungă pînă departe, nu-i așa ?)

 
 dar deja a  obosit: e prea frig și se pare că va dura: se  îndreaptă spre medicamente, apoi se pregătește să adoarmă liniștit, fără vise.
Nu mai știe ce și cum sunt visele.