un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici

 

Reclame

un an

despre care aș vrea să am curajul să gîndesc că mi l-aș fi dorit mai altfel, mai bun

dar e bine că a fost, că am reușit să trecem și să ne înțelegem, în cele din urmă

Final ? chiar trebuie final? fiecare lucru, întîmplare, stare are un final…

O ultimă lună, ultima săptămînă, ultima zi din(tr-un) an

…. în care, trecînd prin Cartea neliniștirii – de atîtea ori lăsată și reluată- nu pot înlătura gîndul adînc al  lui o Fernando Pessoa: ”cine dintre noi, revenind pe drumul fără de  întoarcere, să susțină că l-a parcurs așa cum se cuvenea?

am încercat să … păcălesc … neplăcerile, necazurile, neajunsurile, neîmpliniri  nemeritate, cu filme dintre care unele chiar îți marchează viața, chiar dacă nu se  prea recunoaște, răzbunîndu-mă pe pierderea, din motive greu de înțeles, pe pierderea/ștergerea folderului cu filme, încercînd să ”văd” și să înțeleg altfel, ori poate mai bine, citind eseurile lui Angelo Mitchievici (acelea nu sunt simple articole sau cronici de cinema)

mi-am lăsat mintea să se joace cu un articol/eseu mai vechi al Profesorului Solomon Marcus, Punctul și Linia,

m-am lăsat atinsă  de demonii vîntului ”redeșteptați” de Doamna Daniela Zeca Buzura și

îmbogățită pe dinlăuntrul meu cu glasul aurului și al nestematelor am pătruns lumea poveștilor despre nemurire

m-am mulțumit cu teatrul  la microfon sau pe discuri vechi,

i-am împăcat pe Mozart și pe Ceaikovski cu ale noastre colinde

și i-am mulțumit frumos lui Moș Crăciun

este, oare, puțin pentru un sfîrșit de an ?

să scriem

Să scriem

adică să scriu

orice

nu contează, să apară acele semene care să ”ateste” că sunt, că încă (mai) sunt

 

de parcă ar avea vreo importanță

ei bine, pentru mine, în toamna asta, are

pentru că vrea să mă urîțească și pe din(l)ăuntru, iar eu mă încăpățînez să-i rezist (deocamdată!)

și cum nu sunt înțeleaptă și nici dreapta măsură (cum exagerat scria cineva ca răsspuns pe un alt blog, ca pe orice exagerare am luat-o ca pe o glumă ori ca pe ironie …..subtilă….), deci/așadar, pentru că nu am măsură cumpătată în ceea ce fac,

am ales să reactivez vechea stare, adică prostia de  a avea un blog

și scriu

scriu orice nerozie care îmi  trece prin cap (habar nu am  prin care emisferă sau prin care lob)

că o fi original, adică formulat de și în  propriile sinapse, dezvăluindu-mi rușinos IQ-ul, că o fi vreo metaforă sau vreo parabolă rămasă într-o circumferință de pe undeva pe unde am întîlnit-o, eu cînd nu citesc bloguri mă plimb cam mult prin aer liber și pe pagini tipărite sau electronice

și ce-i dacă îi dezamăgesc pe cei care caută pe blogul meu lucruri cît de cît serioase – există, totuși și așa ceva- ?

ce-i dacă am să  cotrobăiesc prin cutiile mai de la îndemînă, nu prin lăzile prețioase din pod ? voi găsi poze și ilustrate comerciale (cum să le spun altfel ca să mă feresc de cuvîntul kitsch ?), le voi posta cu un citat celebru, fără a pretinde că sunt ale mele!!!, mă voi hazarda să ”explic” de ce nu îmi place cutare personaj politic(hiu), voi reîncepe să las comm de bon-ton pe blogurile pe care le citesc –dacă vor fi acceptate-, voi face cam tot ce se cere în bloggeritul obișnuit

și voi găsi –poate suficient curaj de a comenta articole pe care le caut si le citesc pentru confortul interior, care suplinesc lipsa  lecturii a vreo două reviste independente hiperpolitizate (articolele și cărțile semnate de Angelo Mitchievich sunt  pentru mine un astfel de adjuvant [cuvînt totalmente neinspirat]   binefăcător –adjectiv întru totul adevărat),

voi comenta, în felul meu, desigur, filme aici, pe blog, pentru că unele de specialitate par să parafrazeze un vers  dintr-o poezie de-a lui Mihai Ursachi, adică este un cerc care permite ochilor doar să admire

voi reîncepe să număr de la 1001 plus ceva, dar găsind și frămîntînd alte dileme, dar în altă parte decît pînă acum

voi trece peste regretul de a fi lăsat prea ușor să îmi fie luată de către vîntul de toamnă o scrisoare de pe un drum interzis ce a zburat, se pare, într-o direcție nu tocmai potrivită

și voi scrie p(r)oVEști(i)

tot se aprind focurile prin odăi care trebuiesc încălzite, lumina zilei se împuținează, vine repejor vremea torsului și a poveștilor

lagurasobei

**

o poveste este și cea spusă de către copiii din postarea anterioară

cînd voi avea timp, dispozițiea necesară, o zi în care mîna va fi mai odihnită, poate o voi spune și în cuvinte

dar fiecare poate să o înțeleagă în felul său

și pentru că tot suntem amenințați cu o iarnă grea, eu mă gîndesc să plec în Kamceatka, unde sper să înțeleg cum se pot scrie în japoneză mailuri de pe site-uri rusești, ”căci” chiar cred că sunt  simpatice mesajele  pe cae le găsesc ca spam-uri

O Toamnă de poveste să aveți  (nu doar cei care treceți pe aici)

–––––––––––––

**    (reproducere  rămasă  de la mama, nu se disting decît inițialele R G )