bucuriile și tristețile unei veri

oare trăirile mele, putința sau nputiunța mea de a percepe senzații și ”sentimente” urmează ori se adaptează schimbăilor climat(teri)ce?
am traversat -cum se spune- o vară pe care am așteptat-o și pe care mi-am dorit-o plină de soare, de căldură frumoasă, de sănătate, cu tihna popasurilor scurte între călătorii lungi, cu întîlniri sperate și programate, dar și cu multe altele inedite, cu vederi și fotografii, cu plase pline de cărți pentru serile de acasă, cu înghețată, cu dulceață de zmeură și apă rece prospăt scoasă din fîntînă, o vară ca în anii mei buni și frumoși;
a fost o vară prea puține din cele dorite

într-una din rarerele bucurii de care am avut parte am găsit cuvintele care exprimă mult mai bine adevărul acestor luni decît aș reuși să o fac eu

Au fost şi zile negre
au fost şi nopţi alb
și vreo cîteva ore astrale
și multe ceasuri rele…

– versuri de Vasile Gogea-

pe lîngă fireasca lectură a unor texte mai vechi și altele recent apărute, a fost revelația acelui scris care îți dă o stare înaltă atît de necesară și binefăcătoare, încît uneori te întrebi dacă o meriți:
PAVESE.Omul Jignit
A nu asuma iubirea cu întreaga ei distanţă ce ne separă de iubită conduce la situaţia în care obsesia posesiei, a achiziţiei definitive a celuilalt cu tot cu transcendenţa naturii lui, anulează jocul de prezenţă-absenţă din care se compune dansul erotismului, glorifică rictusul searbăd al unei izbânzi definitive, în pofida zâmbetului incert pe care chipurile iubirii le eliberează capricios.
-Vianu Mureșan, fragment din eseul PAVESE. Omul jignit, Edit Limes 2011-
despre cele cîteva filme prezenteanul acesta la Tiff și văzute pe înregistrările unor prieteni, despre acel Stckholm (care nu este preferatul meu), cu acea tristețe sfîșietoare pe care Angelo Mitchievici ne-o stecoară subtil pe sub piele, făcîndu-ne să o simțim ca fiindu-ne proprie, despre acestea , pe blogul mic sau, poate aici, pe Filele răzlețite….

stagiunea de vară de pe MEZZO Tv mi-a adus un foarte reușit Trubadur de la Metropolitan Opera, în rest, îndrăznesc să spun că din cele văzute, m-am convins încă o dată că montărie văzute la Opera din București pot fi la fel de bune ca cele ale uunor regizori celebri la Arenele din Verona, iar Corul Operei din Cluj poate rivaliza cu altele cu mai mare faimă;

și ca un reproș mă gîndesc acum și la un DVD rămas pe raft și la unele urgențe casnice, în timp ce mă uit ca într-o joacă de copil autorăsfățat la accesoriile și la parfumul de a căror utilitate nu mă prea îndoiesc

este încă vară, ultimele săptămîni de vară … calendaristică, iar eu aproape că nici nu m-am bucurat cu adevărat de flori; observ de pe balcon că în părculețul din fața blocului mai este înflorit un trandafir alb, cobor, îl privesc și îl ating, nu îndrăznesc să-l rup, chiar dacă aud mai altfel decît altă dată : ”culege-l cît încă mai poți”. NU! am hotărît pe la începutul verii să mă gîndesc altfel la plecări și la despărțiri și -de fapt- același lucru sună și altfel: Carpe Diem


”O Captain, my Captain.”
Who knows where
anybody?
It’s from a poem by Walt Whitman about Mr Abraham Lincoln.
Now in this class you can either call me Mr Keating… or, if you’re slightly more daring,
”O Captain, my Captain.”

(…)

now… Mr Pitts?
that’s a rather unfortunate name. Mr Pitts, would you open your hymnal to page 542.
read the first stanzaof the poem you find there.
– ”to the Virgins
to make much of time”?

”old time is still a-flying. and this same flower that smiles today, tomorrow will be dying.”

-thank you, Mr Pitts.

”gather ye rosebuds while ye may.” the latin term for that sentiment ”Carpe diem. ”
now, who knows what that means?
-Carpe diem, that’s ”Seize the day.”
– Very good, Mister– Meeks.
”Gather ye rosebuds while ye may.”
Why does the writer use these lines?

– because he’s in a hurry.
– No! because we are food, because, believe it or not,
each and every one of us in this room… is one day going to stop breathing, tur cold and die
I would like you to step forward over here… and peruse some of the faces from the past.
You’ve walked past them many times. I don’t think you’ve really looked at them.

dacă pe Profesorul Keating îl voi revedea sub un chip sau altul, însă cu același zîmbet, pe un alt profesor va trebui să-l caut anevoie în singura carte pe care o am scrisă de Domnia Sa, ferindu-mă de ”nostalgie” și reînvățînd sinteza, ori așteptînd să-l regăsesc în secvențe dintr-o arhivă pe care cei care se ocupă cu așa ceva sunt datori să oDan Hăulică

îngrijească; pe un cont de FB, aparținînd unui critic literar, mi-am permis să scriu cam așa: ”  rămîn cu amintirea unui spirit ales de la care am învățat să disting nuanțele rafinamentului și detaliile sintezei; fie ca sufletul Său să se odihnească în linistea armoniei la care a ținut atît demult ”

mai mult decît meritam, poate, mai puțin decît aș fi vrut, totuși a fost vară, mai sunt cîteva zile din ea și cred că asta trebuie luat în serios: CARPE DIEM!

oglinda unei veri

antarctique

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

MECEFF 2013 cu ratări și bucurii… personale

nu îmi place să scriu despre ratări și nici despre rateuri, însa ediția din anuil acesta a MECEFF_ului eu am cam ratat-o din  multe  și fel

Urite motive de neexilicat (nu doar greu explicabile)

așadar, Țiganii (sloveni) din Shanghai sunt marii învingători; la drept vorbind/scriind, nici nu au prea avut concurenți, doar Oamenii și melcii noștri (eeeiii, aici se poate vorbi de premiile unui  festival la care publicul nu poate fi învinovățit …)

da, dar ca să vezi în primele trei zile filmele din competițire, a trebuit să se renunțe – este și cazul meu- la altele, la cele selectate de către maestrul Radu Gabrea ori/și la cele prezentate în secțiunea filmului german, ca invitat special – ceeea ce a și fost;

și uite-așa, am ratat eu un film  al lui A WAJDA despre care nici nu știam, sau Fabian în rgia luiWolf Gremm, nominallizat, cîndva la Oscar,,

am pierdut Manifestul de la Oberhausen  discuțiile (dezbaterea, poate) despre ceea ce a însemnat și amarcat ceea ce azi se cunoaște sub …genericul… ”Noul film German”

și dacă am pomenit despre discuții sau dezbateri, poate că în edițiile următoare  se vor …programa… la ore accesibile mai multor sectatori –nu neapărat cinefili avizați- și într-un cadru mai larg, mai deschis, fără acea etichetă afișată cu cerneală incoloră : PRIVAT (cum este cazul de trei ani Simpozionului de la CDIRomgaz)

cu greu îmi pot ierta ratarea în întregime a ultimei zile de Festival, iar regretul că nu am reușit să văd celălalt film al lui Wim Wenders, ”Aripile Dorinței” și nici Hannah Arendt, o femeie, o personalitate care m-a incitat de cînd am auzit despre ea; dar știu că pînă voi reuși să văd povestea lui Rosenemil, scrisă de G Herman și repovestită prin imagini de către Radu Gabrea

și acum, la sfîrșit cu ce rămîn? cu cele cîteva filme din competiție, cu unul din afara competiției și cu încă două asupra cărora voi reveni, probabil, re-povestindu-le pentru mine însămi: Klimt (pe car îl știam, dar picăturile lui de aur peste sufletul feminin fac bine oricînd) și acea ciudată Enigmă a lui Kaspar Hauser, film regizat de W Herzog

peste cîteva zile ”evadez” de aici, dar la întoarecere –tot aici- voi deschide un album cu reproduceri după G Klimt, urmărit fiindu-mi gîndul de muzica celor de la Madredeus, ori de  cuvintele de la începutul poveștii lui Kaspar Hauser:  ”nu auziți urletul îngrozitorce vã împresoarã de peste tot ? acel urlet pe care oamenii îl numesc ‚tãcere’ ?

o frază de final?

să fie o a patra ediție mai inspirat organizată ca program și locații,

dar tot plină de surprize  frumoase !