și marea are zimți

sunt locuri și sunt clipe cînd spuma din care s-a întrupat Frumusețea rănește; strivește castele de nisip, distruge jucării și cărți uitate deschise, retează nemilos elanul adolesctin al celor care merg pe valuri în picioare, șterge cu prea mare grabă orice urmă sau semn lasate de o palmă deschisă sau de o talpă șovăindă;

 

zimții plajei

(fotografie primită)

aici nu este permisă (nici) cea mai frumoasă poveste – nu sunt permise inocența și sinceritatea.

prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

șiragul de mărgele

Greta mergea grăbită spre banca unde mama ei lăsase cartea alături și își bucura privirea cu soarele blînd și culorile toamnei răsfirate peste tot. Fetița puse pe geanta mamei castanele din mînuțe, iar apoi își goli buzunarele.

– Uite, mama, am găsit pe jos castane. Mă ajuți?castane

– La ce să te ajut? Sigur, cu mare drag, dar cum îmi spui cum, scumpa mea.

– Am adunat castane, vezi?

– Da, zîmbi mama; ce vrei să faci sau să facem cu ele?

– Mărgele, tu ai o brățară din castane, tata are una la cheile de la mașină, dar eu vreau mărgele.

– Bine, facem împreună mărgele, dar cred că vor fi puțin cam grele pentru tine.

Peste cîteva minute Greta se întoarse la tobogan și la celelalte jucării și era convinsă că toți cei care o priveau îi admirau măgelele.

Cînd se apropie ora plecării spre casă, mama o strigă ușor și la sosirea fetiței o privi mirată și o întrebă zîmbind:

– Ce s-a întîmplat? S-au rupt mărgelele și s-au împrăștiat castanele?

– Nu, mama. Am întîlnit un alt copil care părea supărat, l-am întrebat de ce nu vrea să se joace și mi-a spus că îi e foame. V-am văzut pe tine și pe tata că mîncați castane de pe care luați coaja și i-am dat lui mărgelele. Poate că îi plac și îi trece foamea. Tu ce crezi, mama?

– Da, cred că îi plac, deși…

– Ce vei să spui?

– Așa, prinse în mărgele erau prea tari, ar fi trebuit să fie coapte.

– Bunica face piure de castane, mama, adunăm altele, le coacem, aducem și piure de acasă și i le dau pentru că vreau să se joace și el cu noi. E bine, mama?

-Este foarte bine, fetița mea bună.

Mulțumită, Greta mergea cu doi pași înainte, căutînd cu privirea castane mari și frumoase.

 

[Greta, nu te-am uitat, doar că am o peioadă mai grea, care va trece 🙂 ]

firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

dincolo de curcubeu

… visele devin povești adevărate, într-o lume minunată

și se aude New York, New York!

( am simțit atingîndu-ne dureros atîtea povești triste, la care ne vom întoarce, într-un fel sau altul, dar în această seară, privind fotografia de mai jos, am ales POVESTEA)
over the rainbow

 

pălăria de turtă dulce

era cald și frumos, în curte și prin grădini ghioceii tîrzii se amestecau printre frunzele de iarbă cu toporașii, zambilele și alte flori. Hansel și Gretel se hotărîseră să meargă pînă la casa aceea pe care nu puteau să o uite – cum ar fi putut uita o asemenea aventură?!? Cînd ajunseseră în apropierea casei se opriră: căsuța aceea părea și mai misterioasă. Grăbit, Hansel trecu pragul, în timp ce Gretel se uita aproape fascinată la covorul verde, mătăsos din jurul casei: erau lujeri mici și subțiri cu trei sau chiar patru frunze, toate de verde intens, aparte; desprinse cu grijă un fir pentru a-l privi mai bine, apoi, ca dintr-o obișnuință, îl gustă: avea gust de turtă dulce. Hans ieșise din căsuță, întinzînd spre Gretel o pălărie verde pe care era prins un bilet: ”pentru Gretel și Hans, un dar dulce de la Sfîntul Patrick

– Gretel, pălăria asta înaltă este tot din turtă dulce. Oare cine este Sfîntul Patrick și de unde ne cunoaște?

– nu știu, dar cu siguranță este o ființă bună. Haide să-l întrebăm pe tata.

 

the hat of ST Patrick