…. și totuși

    după câteva ezitări (m-am) hotărît să deschid blogul intr-un an care nu știu cum va fi, un an în care și/sau de la care nu îmi doresc altceva decît sănatate și limpezimea gîndului, a minții, iar dacă va fi să fie un dram de Bine în plus, recunoștința va fi rostită și -atît cît se va putea- exprimată tacit;

 nu știu nici cum va arăta blogul meu pentru că nu știu cum și cît voi reuși să scriu/ să tastez; mi-ar plăcea, desigur, să am și să simt acea dorință și nevoie din anii de început, cînd învățam bloggeritul cu o plăcere și o conștinciozitate pe care care le credeam cel puțin uitate, dar nici eu, nici ceea ce este în jurul meu nu mai suntem cum eram atunci și este firesc, dar nu și mai bine: eu nu mai sunt atât de senină și de încrezătoare, lumea , planeta asta cu viața ce o animă, totul și toate s-au schimbat si nu neapărat peste ani, ci mai degrabă aproape peste noapte, în câteva luni, zile , ore, clipe

 nu am ales o ‘temă’ pe blogul meu pentru anul acesta, nu știu când, cât și cum voi apărea, dar cu siguranță nu voi putea să mă desprind sau să mă depărtez de unele dintre obsesiile și preocupările mele mai vechi; la fel de bine știu că se va simți mai mult sau mai puțin felul în care întîmplările, evenimentele pe care le voi percepe, fie că vreau eu sau nu, mă vor … „atinge” (sîc!)

 

  și pentru că nu am ales cea mai bună zi de „ieșire” pe blog, adică în lume, cum s-ar zice, cred că mai bine ar fi sa las harul celor doi mari artişti să afle răspunsuri la (im)posibile întrebări

 

 

un colind și o stea

 

 

 

 

 

 

 

       

 

 

                                     

 

                      Da! Eu știu că la ora potrivită voi auzi și anul acesta un colind în timp ce privirea-mi va căuta o anume stea

 

 

EL, Timpul, joacă (și) așa

 

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde c-un sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.
Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

versuri de Adrian Păunescu

și totuși, va fi tot o remiză, acolo, dincolo de …, de ce anume?, de o altă viață, desigur

am revenit la portul de plecare,cu doruri atârnate de catarg,

mi-e cercul pribegie în tot mai larg și ‘ntoarcerile semn de întrebare

   [rămîne-un veșnic semn de exclamare: nu mi-ai spus ale cui sunt versurile; sau… ]

capricii de Marte

în primele zile din martie a fost și soare mai puțin generos, a fost și ploaie ușoară dar încăpățînată, a fost și vînt rece și tăios și peste toate s-a simțit freamătul acela de început, de trezire, de chemare spre și pentru ceva Nou, adeseori intuit și de fiecare dată surprinzător;

ieri mă gîndeam cum să mă pregătesc pentru o întimpinare potrivită și (cam timid) așteptată a unei alte Primăveri,

astăzi mi-am amintit, poate nu chiar întîmplător, de vorbele lui Nichita:

la primăvară, odată cu dezghețul, aș putea să mă topesc și eu.

or fi, poate, capriciile începutului de lună a lui Marte…

…. parcă mai altfel sună asta

ceea ce nu am spus vreodată

Încă nu s-a sfîrșit ziua aceasta în care totul și toate au luat forma aceea a părții din noi, fără de care noi, oamenii, nu am putea să existăm – și stropii de ploaie și fulgii răzleți de zăpadă, razele dimineții și umbra înserării, și zîmbetul și lacrima oprită între pleoape, căutarea din privire și regăsirea în împletirea brațelor, totul a stat sub semnul său, al acelei stări care ar trebui să fie fără de sfîrșit; ar trebui…

Și nici astăzi nu ți-am spus acel „te iubesc”, nu l-am rostit; m-a speriat mereu înercarea de a cuprinde inefabilul în acele doua sau trei cuvinte; de fiecare dată când simțeam sa o spun mă ajutam cu versuri din poezii si din cântece, de cu Poezia, iar acum ce mai pot eu sa fac în câteva minute?

Și in care dintre limbile pe care le vorbești as putea sa ma încumet, când eu cunosc cât de cât doar…? Tocmai te-ai întors de la a doua ta casă și din a doua ta țară, cum îți place să spui, așa că îți întind o ceașcă cu ceai si o aud pe Ana Ahmatova „iarăși ai venit, dar nu ca un iubit”, iar de aici până la Andrei Mitckievichi, alături de care să șoptesc „sa ma desprind de tine, nicand n-aș fi in stare„, nu este prea departe ; pe la anglo-saxoni nu mă opresc, îmi sunt dragi mie, mai puțin ție, dar acolo, ar trebui să te simți jj altfel pest, căci peste tot este suveran marele Will, de la care ar trebui să auzi „but never doubt my love”; fac un salt cam mărișor pentru că nu vreau să îți ating teritoriul fără îngăduință și cu poemele lui Pessoa, trec peste întinderea de apă și acea licoare mai limede ca apa, a Emilliei Dickinson o beau/bem în iarba lui Wordworth, doar cunoaștem prea bine urmarea; e greu sa reziști tentatiei când ești destul de mare aproape de Cortazar, iar noi mereu suntem asemeni celor care merg fără … , știind că se vor întâlni „; nu mai este timp pentru o cană de vin persan, nici pentru un hai ku; se aude, învălutor, o melodie pe care o asculți adeseori, tu, latin incurabil și conservator în ale muzicii

https://youte/QOeORe4xvi8

Am trecut deja într-o alta zi și am apăsat pe butonul de programare, asa ca nu știu dacă și cam cât se va vedea din aiurelile tastate în miez de noapte

Și până ne reîntâlnim de Dragobete, îți repet și acum, tot în felul meu ca te iubesc : ai grija de tine ❣️