prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

Anunțuri

și singurătatea are Povestea ei

îl știu și mi-e drag de la inceputurile carierei sale și ale adolescenței mele

și tot el este și atunci și acum și oricînd (în)cîntă:

”uneori nu e nimeni care vrea să m-asculte,/sunt mulţi care ascultă ce nu vreau alteori”

[ nu puteam să o las doar pe FaceBook]

frettolosamente

cum altfel, decît în grabă și ”pe scurt”, dacă nu am reușit să scriu ”la cald” despre poveștile acelor nopți în care am ascultat povești pe care le vedeam, nu era nevoie să închidem ochii pentru a le crede, au fost multe vise adunate într-o secundă în care ne-am simțit frumoși și înalți, înălțați, de fapt, de nenumărate ori, cu toate zîmbetele, cu toate lacrimile, cu toate întîlnirile și cu plecările, dincolo de incertitudini și de amăgire, departe de o lume în care ar trebui să spunem de prea multe ori și nu o facem, îmi pare rău – ti chiedo scusași iată că eu nu am plecat prea departe de acolo, murmurînd, încă, preferatele mele din ultima seară, seara mariilor premii; și chiar dacă anul acesta nu am ”ghicit” marele cîștigător, eu tot simt că am cîștigat pariul cu muzica -și mai mult decît atît!- la Sanremo;

tastînd la repezeală (de parcă nu ăsta mi-ar fi prostul obicei) recunosc, da, mi-au plăcut mai mult Deborah Iurato și Giovanni Caccamo cu ‘Via da qui’ și Lorenzo Fragola cu ‘Infinite volte’, poate pentru că fețele de peste ani ale celor de la Stadio mi-au reamintit prea dureros (și dramatic) de întrebările la care răspunsul îl aflăm într-o (altă) zi, cînd plîngem, dorindu-ne să fim luați în brațe

despre ”Amen” , cu care Francesco Gabbani a cîștigat secțiunea Nuove Proposte am scris ceva pe aiureala de cont personal și public de pe FaceBook, lăsat acum… via da qui: și în acest an aș fi cîștigat pariul la Sanremo; l-a cîștigat Francesco Gabbani și împreună cu el, noi, ceilalți

dar cînd fredonăm cîntecul ne întrebăm dacă, într-adevăr, suntem … cîștigători

e allora avanti popolo che spera in un miracolo

elaboriamo il lutto con un Amen

dal ricco in look ascetico al povero di spirito

dimentichiamo tutto con un Amen

Amen

și totuși nu am fost săraci sufletește, dimpotrivă, dar nu am timp acum să le cer tastelor și degetelor mele obosite să mă ajute să retrăiesc bucuria revederii cu Carlo Conti (chiar dacă au fost momente în care-l căutam pe Pippo Baudo), cu Fiorello, sau surpriza unei Nicole Kidman modestă, răspunzînd politicos la întrebări banale, dar deaspre emoția adusă, trăită-retăită, simțită -nu găsesc cuvîntul și gata!- de Pooh, Ezio Bosso, Elton, John, Erros Ramazzotti, Renato Zero și mulți alții

mai depate sau mai aproape, pentru unii dintre noi SanRemo și muzica de acolo rămîn

sempre

grande amore e una canzone per te, per noi

(despre Mădălina Ghenea? – eu o mi-o amintesc mai bine din filmul lui Paolo Sorrentino, ”Youth – La Giovinezza”)

 

despre povestea aceasta, acum, deocamdată, atît

(m-am desprins din poveștile lui Alejandro González Iñárritupentru una de care nu mă puteam lipsi)

o poveste fără de care, unii dintre noi nu ne putem aminti cu adevărat copilăria, adolescența, tinerețea și anii, mai mulți sau mai puțini, pentru fiecare altfel

și povestea continuă și anul acesta, frumos, uneori irezistibil, emoționant, nostalgic sau amuzant, cu bunul simț al educației și al modestiei cumpătate și cu profesionalism

…. subiectivismul? desigur, că nu lipsește nici de aici 🙂

dacă preferații mei din acest an vor cîștiga, voi afla sîmbătă seara, tîrziu

pînă atunci, unii dintre cei interesați, încercați să vedeți cele trei seri de frumusețe și încîntare care se anunță pline de surprize binefăcătoare într-o lume real-virtuală și invers care, parcă, vrea să ne schimbe înlăuntrul nostru, dar nu va reuși tocmai pentru că MUZICA ne salvează mereu

zile și seri frumoase, TUTUTOR!

între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

… și se aud colinde

Zurgălăul lui NICOLAE LABIȘ

Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,

Pe bărăgane vânturile ţipă,

Somn neclintit de iarbă şi de brad

Învăluieşte munţii sub aripă.

Cu clinchete zglobii din dunga văii

Răsună zurgălăii argintii;

S-apropie de geamuri zurgălăii

Certându-se cu glasuri de copii.

Întregi, întinderile ţării mele

De sunete voioase se cuprind

Şi împleteşte glasuri subţirele

Acest şăgalnic, aşteptat colind…

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată,

Un zurgălău mai răsuna stingher,

Poate-un copil întârziat de ceată

Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,

Suna c-o nefirească dăruire,

Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol…

Pălind, cuprins de-o veche amintire,

Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

…Eram firav, parcă bătut de vânt,

Iar tata dus în marşul surd, de chin,

Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt,

Oricum departe, în pământ străin.

De groaza avioanelor, prin sate,

S-au tras peste ferestre foi de cort.

Orbeau ferestrele întunecate

Ca într-un sat de multă vreme mort.

O cetină c-un fir de lumânare

Şi c-o mărgică smulsă din suman

Vestea că, pe vântoase reci, călare,

Din viaţa noastră-a mai trecut un an.

Zăvozii nu lătrau în bătătură,

Ci scheunau cu vântul pe sub uşi.

Flăcăii nu mai ajungeau să ure

Pe la fereşti, de unde erau duşi.

Plutea încremenită o tăcere…

Nici urători, nici câini, nimic, pustiu,

Când, deodată, ca o adiere,

Cu glas scâncit, tremurător şi viu,

S-a auzit un zurgălău cum sună

Îndepărtat, cum sună subţirel,

De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună

Durerile ştiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,

Şi vântul îneca în răbufniri,

Parcă plângea încet metalul, moale,

În palmele-ngheţate şi subţiri.

Şi mama sta aşa cu faţa udă,

Cu gândul dus la tata, ascultând

De unde-i el, nu poate să audă

Şi poate nu va auzi nicicând,

Că poate-acolo, în această clipă,

Învăluită-n viscol uriaş,

Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă

Lângă bocancii aspri de ostaş…

Am ascultat până spre dimineaţă

Cu fruntea rezemată de uşor

Şi mama şi-a dus palmele la faţă

Şi mi-a părut că râde-ncetişor.

Îl auzeam la geamuri şi la uşă,

Afară, undeva în infinit…

Cutremurat de friguri şi de tusă,

În clinchetele lui am adormit.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va

Şi ce-o să mai aducă anul nou?

Un zurgălău stingher din nou porni-va

Prin sate durerosul lui ecou?