răspuns întârziat 

și gîndit în pripă

din timpu-n care nu exiști

cînd pulberea noastră e doar pămînt și argilă, tu vezi în zarea purpurie paduri albe de liliac și codrii cu crini seculari și uiți că mie nu îmi place mult prea puterniîmbătătoarea lor aromă; e cam tîrize clipa cea îndelung așteptată, pentru un trandafir sau doi ori trei,

iar cînd din taina ferigilor, printre tenebre se înalță, tîrziu și adînc, șoapta unui psalm, începi să-ngîni un cîntec vechi

sub trandafirul alb

iubita mea stă dreaptă

de mii de ani icoana’i

în ochiul meu așteaptă

dar pentru că în al său, al tău, al vostru (al nostru??…) Elogiu al nopții se simte Frica Morții, copilăreștile umbre ți-au arătat Cărarea de roze

download

fotografii din colectiassfinxxx -Andrei Pavel

o întreită roză cules-am în țara lui Gaal:     download (1)

cea albă este moartea, cea roșie viața

iar roza’ndoliată – imperiul din adînc

se-ntunecă și simt răcoarea toamnei și vreau să strig, să simt, să știu unde sunt unde suntem

nu ne mințim, nu ne-măgim, în curînd

vom uita Universul, pe noi înșine, unde vom fi?

Mai sunt, au mai fost, vor mai fi

lumi fără număr, ne vom regăsi, ne vom aminti?

mi-ai întins un sul subțire și i-ai spus: citește, acolo este adevărul și toată amăgirea

Eram Petronius si din nou îmi varsam sîngele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torță. Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.

din sulul desfăcut a căzut, cu zgomot un cub curat, l-am luat în palmă și-am aruncat cu zarul și a căzut INFERN

rîsul tău satisfăcut: nu asta voiai – o toamnă suprarelistă? Cu neputința resemnării, am întrebat timid și-nfrigurt/ă: unde ți-e flanela? ; pe mine, o port, nu vezi? și nu m-atinge, căci nu simți; nu asta, ci de cealaltă întrebam, cea e culoarea nisipului; oooo, oh, întreabă Timpul, eu te aștept într-un alt anoTimp și nu uita- ad lectorem! Ad Lectio scripturae et

Anunțuri

poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție