EL, Timpul, joacă (și) așa

 

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Şi el îmi răspunde c-un sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.
Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

versuri de Adrian Păunescu

și totuși, va fi tot o remiză, acolo, dincolo de …, de ce anume?, de o altă viață, desigur

am revenit la portul de plecare,cu doruri atârnate de catarg,

mi-e cercul pribegie în tot mai larg și ‘ntoarcerile semn de întrebare

   [rămîne-un veșnic semn de exclamare: nu mi-ai spus ale cui sunt versurile; sau… ]

șsst! cuvintele deranjează…