calmul alb al cuvintelor

Keep-calm-and-write-a-white-paper (1)

din nou mail-ul salvator: fără subject, fără text, doar un singur și simplu attach

… mda! seamănă cu o carte de joc, o fi un nou Joker, acum cînd am renunțat la orice joc (în) virtaul sau (în) real ? după ce am hoinărit înde-ajuns prin(tre) coclanurile zecilor de forumuri de toate felurile, mai mult sau adesea mai puțin salubre (aroganța, injuriile, emfaza, superficialitatea, cultura ingurgitată cu polonicul, ridicolul unor foști și actuali cenzori debordînd pînă dincolo de limita saturației, principii și idei ce se pretind axiome democratice, toate te ating fără să vrei și te contaminează, oricît ai încerca să te protejezi); și ce-ai cîștigat? cîteva informații, cam puține, totuși, pe care ai vrea să le păstrezi și o nevoie vitală de a găsi ceva asemănător unei ape limpezi care să te clătească, să te limpezească și să regăsești calmul cuvintelor tale sau ale altora, ale Celorlalți;

doar capriciul unui moment neinspirat poate explica -oare?!?- de ce Sisif a scăpat bolovanul dintre mîini, de dragul unui număr magic, cînd ar fi putut să se joace amuzat de gîlceava înțelepților cu lumea mai mare sau mai mică (aha! care va-să-zică l-ai citit și tu pe Călinescu – bravo!) sau ai fi putut să te lași în voia-ți și în voia unor prea frumos de sincere amabilități, sau și tulburat de farmecul simțirilor rînduite-n mesteșugite stihuri si cursive rînduri;

privește cartonul carea-ar putea să fie un Joker, lipește-l de palmă și poate astfel vei înțelege de ce pînă și dacă îți vei mai regăsi propriile-ți cuvinte, te urmăresc, aparent inexplicabil (nu și pentru tine) dintre toate amintirile unor dimineți de după partaj repeți, aproape mecanic asta:

nu mai scriu

tot ce am strîns

sunt aceste nume de femei

e un nou dicționar

aceste voci de femei în destrămare

din volumul Mirunei Vlada – Bosnia. Partaj (pag 27),

privește mai atent/ă pentagonul ușor modificat de pe dușumea, tot cinci unghiuri cu grade nemodificate,

amestecul greu de înțeles de reviste desprecheate, foi printate, cărți jerpelite, fără coperți, ce nu se sinchisesc că acoperă coperți noi și DVD-uri ce înlocuiesc poate că nu într-o nedorită, dar cam prea pe după colț simțită zadazarnică și-amăgitore înlocuire a unor fiole și flacoane,

orgoliul tău nebun, bolnav, dar și nesănătoasa aplecare la gura tîrgului, ce te depărtează de bucuria unei primăveri ce-ți seamănă’n capricii nefirești, dealminteri,

astea toate și încă altele știuteși nerecunoscute te fac să-i dai dreptate lui Nabakov

paginile sunt încă albe, dar se simt în ele ceva miraculos, cuvintele pe care le ascund, scrise cu cerneală invizibilă și abia așteptînd să dea buzna la suprafață

pînă atunci, nu te mai certa cu Timpul pentru că te-ai născut cu vreo cîteva decenii prea devreme (să fie două?), durerea din mînă să fie o dovadă? – probabil, spun cei cunăscători, reamintește-ți că știi să prețuiești ceea ce ai primit, mulțumește pentru ceea ce ai avut și ai trăit, , stai și minunează-te lîngă Focul palid, ascultă sunetul celest, dar și pe cel lumesc

și așteaptă să vezi, să simți de se preling cuvinte

cuvinte amînate

DSC04950

DSC04966

nu pot să fiu însămi un tonalpouhqui,  acela care numără zilele;

poate clipa este suspendat aici….

(click pe fotografiile primite mai demult)

[eu îm amîn aici și acum cuvintele pentru că vine o zi și voi căuta taina Luminii din tăcerea pe care nu am dreptul s-o dezleg

a prins, totuși, altcineva, un prieten nou (pînă nu va fi dezamăgit), esența ei în cuvinte mai potrivite decît aș fi ”reușit”  eu

și pentru că nu s-a putut atașa imaginea în cadrul/spațiul comentariului, îl readuc eu aici

Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei

––––––––––––––––-

Ancestralii vor coborî din cAER

pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP

Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei

Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN

Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri

ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd

Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît

singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !

image

LUMINA cuvîntului

lumina de PAȘTE

 

Ni s-a dat și am luat  lumină
oare pentru cît timp vom ști și vom reuși să o păstrăm?
noi suntem conduși spre depășirea duratei între oferta iubirii Sale și răspunsul nostru, deci spre depășirea timpului, acel Timp care este intervalul între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru
(Pr Prof Dr Dumitru Stăniloaie – Teologia Ortodoxă, vol I)
dar, oare fi-vom noi în stare să găsim un răspuns pe măsura miracolului Vieții?

obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

adaptări

Revoluția netului, a virtualului?

OK! – o acceptăm în mod democratic și ne adaptăm după posibilități, abilități și disponibilități chia șri  cei care nu ne permitem să ne măsurăm timpul în orele petrecute în virtual (parcă am scris cîndva, ceva despre nevoia de virtual…. , parcă… )

și suntem convinși -sperăm, cel puțin…- că va avea un alt deznodămînt și alte urmări decît cea arabă, începută   purtată îndeosebi pe FB și care a impresionat o planetă întreagă

însă ceea ce a urmat, chiar nu are vreo legatură cu situația de la noi

bucuroși sau dezamăgiți, sperăm, oftăm și mergem mai departe

verticalitatea ruinelor

nu a fost un război – nu a căzut vreo bombă
nu a fost vreo bătălie – nici o urmă de proiectil
nu a fost o răfuială pasională – înfruntările dintre noi iau masca tăcerii și a solitudinii
nu a fost un accident – nici un apel la 112
nu a fost vreun fel de răzbunare a cuiva cu vremurile – nu există preocupare pentru așa ceva

cît de devastatoare pot să fie – și sunt – teama (mea) pentru agravarea bolii, frica (mea) de ridicol, apăsarea umilitoare, pînă la anihilare, a prejudecăților într-un burg care se pretinde, altminteri, civilizat…
privesc încă o dată și încă o dată și nu știu ce sau cum ar trebui să înțeleg : distrugerea verticalității Timpului ori ruine rămase în picioare ?

 

după...

as you like it… ahora y para siempre

 

 

           Sunt creștin botezat(ă) ortodox și îmi păstrez interesul, curiozitatea și respectul față de celelalte religii; aș vrea să cred, însă, că locul de unde tocmai m-am întors și unde  mă voi întoarce nu chiar de bună voie cît mai curînd, acela unde, am învățat cam prea devreme – cu o plăcere ce părea atunci a fascinație, că pierzînd ce trece de la sine, trebuie să mă înalț ”spre cele ce-n veci nu trec, cînd trec în țări divine” (PURGATORIUL- Dante, trad G Buznea)
Acolo am înțeles să vorbesc mai puțin despre despărțiri și despre plecări definitive, să gîndesc altfel despre ele, așa că nu voi căuta urmele sîngelui pe zăpadă înbtr-o toamnă a patriarhului, nici într-o clipă, nici într-un veac, nici într-un mileniu de singurătate…
Acolo, într-o zi de miercuri, 23, ce s- a nimerit a fi în Săptămîna Luminată, mi-am amintit că 450 de ani pentru unii este prea un număr ce pentru unii pare prea mic, pentru alții, prea lung, iar pentru cei care cunosc un anume secret, este o eternitate;
un secret? care secret? – iată:

Oleg Shupliak- Shakespeare

 

Oleg Shupliak- Shakespeare

                                                                                                      

Doubt thou, the stars are fire,
Doubt, that the sun doth move,
Doubt truth to be a liar,
But never doubt I love.

(Hamlet, II, 2)

Tu poți să te-ndoiești de soare
De focul ce străluce-n stea,
De legile nemuritoare
Dar nu și de iubirea mea

(trad Ion Frunzetti)

To be wise and ove exceeds man’s might; that dwells with gods above
(Troilus și Cresida,III, 2 )

A fi-nțelept și a iubi e mai presus de oameni; doar zeii pot aceasta, sus

 

  O revistă răsfoită online ( m-am obișnuit cu abonamente plătite pe care Poșta Română le  ignoră) m-a obligat într-o zi de Duminică să iau ncaietele și dicționarul pentru a înțelege o limbă pe care am înceut cu puțin timp în urmă să o învăț singură

100 de ani? sau o clipă sunt ”eternitatea noastră fagilă”, pentru că dincolo de iubire

 

 

 

toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă

nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

dincolo de noi,

la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blîndă.

*

  ascultă-mă cum ascultăm ploaia, 

 

          anii trec, clipele revin, 

 

          auzi paşii din camera vecină? 

 

          nici aici, nici acolo: ascultă-i 

 

          într-un alt timp care este clipa asta, 

 

          ascultă paşii timpului 

 

          inventator de locuri fără greutate sau spaţiu

 

-versuri de Octavio Paz-

și în timp ce tastez privesc fereastra cu pagina princială a blogului, văd antetul și mă încumet să cred și eu că cineva ”înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

și înțeleg că nu am nevoie, nu avem nevoie nevoie de scrisori de acreditare

 

 Octavio Paz

 

porque

 

 

hilo conductor y transformador de la corriente poética, crea: una obra.

 

y

 

u poema es una obra. La poesía se plariza, se congrega y aísla en un producto humano: cuadro, canción, etc.

 

 

un fel de update pe aceeași maladie

hotărîsem să nu mai ”ies” (adică să nu mai scriu) pe pagina principală a blogului decît dacă și atunci cînd voi simți că pot să ”aduc” din ceeea ce … am … ceva cît de cît serios

mda, numai că în dimineața aceasta mi s-a ”confirmat” într-o formă destul de dură și cam nemeritată ceea ce eu știam, iar alții se încăpățînează să mă convingă de contrariul evidenței demonstrate

crearea și folosirea/ utilizarea heteronime este o ”îndeletnicire” veche, iar cauzele, contextul și efectele sale  sunt prea serioase și profunde, uneori, pentru a fi surprinse acum, într-un text simplu și superficial, care, de fapt, (p)are o pornire mult prea personală.

(de aceea sper să pot să revin Altă dată asupra acestei ”teme” )

așadar, nu mă opresc la celebrele heteronime create de către Fernando Pessoa, nici la alți scriitori și creatori care au recurs la acest subterfugiu, din varii motive, poate voi aduce pe blog un articol pe care l-am scris și care a fost publicat în anul 1992 inspirat de filmul lui M Ritt, The Front/Paravanul, cu Woody Allen;

în aceste cazuri situațiile nu țin nici de ludic, nici de capriciu

în blogosferă, însă se poartă al naibii de bine și cu oarecare succes, aș zice/ scrie

și este ceva între mască și oglindă, nereușind, neputînd să le împrumute aproape nimic din simbolistica acestora

rămîne un joc

cu sine și cu ceilalți

se scrie mult  (bine sau mai puțin bine, foarte bine dar și înfricoșător de prost); se citește atent sau superficial, cu interes real pentru lectură și schimb de idei ori pentru acel click aducător de cent

există, însă, unii – scuze!-  există anumite persoane care au mai multe bloguri;

și nu e nimic rău sau blamabil în această situație, dimpotrivă, e  meritul lor că au această disponibilitate pentru diferite stiluri și diverse preocupări;

sunt unii hărăziți de soartă să-i atragă, să-i atingă și –astfel- să-i îmbogățească pe ceilalți prin gîndul și trăirile lor dar și ale altora pe care ei, cei înzestrați anume, îi aduc spre cunoașterea  celor dornici și mulți, tălmăcindu-le scrisul,fără a le știrbi nici puterea și nici sensul, ci îmbogățindu-le

pentru aceștia –sau mai ales pentru acceștia- blogul și blogosfera sunt  ”locuri/ spații” sau ”instrumente” care ar fi păcat să nu fie folosite ba, cred eu,că ar fi greu de imaginat

oricît ar fi de … introvertite …, talentele  se  deschid spre comunicare înspre binele tuturor

atunci cînd  simt nevoia unei pauze sau a unei alte forme de exprimare, caută și încearcă altceva, ca o nouă ”provocare”, atît pentru ei, cît și pentru ceilalți;

se deschide un blog nou, mai modest ca tematică, mai accesibil ca formă de exprimare și comunicare reciprocă, mai…prozaic, apare un nume nou, adică un nou blogger, cu o identitate aparent nouă

și cum disponibilitățile și preocupările sunt mult(ipl)e, se mai deschide un alt blog cu diverse imagini, de la flori, peisaje, pînă la animăluțe și diverse instantanee

(chiar cu riscul de a se repeta de la un blog mai vechi)

plăcerea acestui joc devine tot mai puuternică, iar numărul blogurilor și a noilor gravataruri crește

și cum tehnologia actuală permite, cu un calculator, un laptop, o tabletă, un mobil, cu acestea la îndemînă, dar și cu o bună drămuire a timpului, problema locației pe orice meridian și a comunicării pe mai multe latitudini este rezolvată;

rămîne, însă, picătura aceea greu de înlăturat, care poartă în ea talentul, iar blogul, devenit prin conformismul comentariilor, cu adevărat prozaic, naște pentru unii întrebarea:la ce bun atîta risipă?

 

și dacă risipa de talent este benefică/ de ce să nu-i atingă pe cît mai mulți ?

asta, dejà, nu ar trebui să mă  preocupe pe mine, cel mult sau cel puțin să mă bucur de eventuala atingere a prafului prețios iscat de talentul altora, al celorlalți

și las deoparte supărarea că nu vrea să se recunoască, încerc să-mi domolesc părera de rău cam nărăvașă, de nu fi putut rămîne în tăcerea altor file/ pagini, pun semn de exclamare=atenționare la prea îngăduitoarea joacă neatentă cu sita timpului în inutila amăgire a marilor și realelor probleme

pentru ca am înțeles, totuși, că

 răbdarea este o virtute care se topește ca lumînarea

este încă iarnă, un fel de iarnă, o iarnă capricioasă, iar acum nu se va mai supăra nimeni că citesc scrisorile acelui Bătîn Domn, nu va mai muri pentru nimeni vreun înger, îngerul cuiva, neștiut

Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

 

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.

În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.

Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.

O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.