Gretei

Draga Greta,

incerc, dar nu sitiu daca voi reui sa iti explic asa cum imi doresc, de ce nu voi mai scrie aici povesti pentru tine; te rog sa ma crezi ca nu depinde nici de tine si nici de mine; sunt sigura ca in timp vei intelege. Povestile scrise deja si cele pe care le voi scrie, sper ca Timpul sa ma ajute sa le adun intr-o carticica – este una dintre putinele mele dorinte mari pe care le vreau implinite.

Cilpul de mai jos nu este, in intregul sau, potrivit varstei tale de acum, dar eu cred ca ti se va potivi oricand.

Si indranesc sa iți las ceva care te va amuza: Doamna amabila, care m-a ajutat, alaturi de alții, sa imi mentin mana in forma de a putea scrie, m-a intrebat ce culori prefer pentru cadrul din lemn pe care l-am ales; culorle le obervi pe rama pe care am gresit-o – am scris invers decat trebuia, dar ma astepta mașina, pentru a veni acasa.

greta1a

Gandul meu te va insoti, cu drag, meru, oriunde

si sa nu uiti: tu esti cea mai frumoasa poveste.

🙂

Anunțuri

calmul alb al cuvintelor

Keep-calm-and-write-a-white-paper (1)

din nou mail-ul salvator: fără subject, fără text, doar un singur și simplu attach

… mda! seamănă cu o carte de joc, o fi un nou Joker, acum cînd am renunțat la orice joc (în) virtaul sau (în) real ? după ce am hoinărit înde-ajuns prin(tre) coclanurile zecilor de forumuri de toate felurile, mai mult sau adesea mai puțin salubre (aroganța, injuriile, emfaza, superficialitatea, cultura ingurgitată cu polonicul, ridicolul unor foști și actuali cenzori debordînd pînă dincolo de limita saturației, principii și idei ce se pretind axiome democratice, toate te ating fără să vrei și te contaminează, oricît ai încerca să te protejezi); și ce-ai cîștigat? cîteva informații, cam puține, totuși, pe care ai vrea să le păstrezi și o nevoie vitală de a găsi ceva asemănător unei ape limpezi care să te clătească, să te limpezească și să regăsești calmul cuvintelor tale sau ale altora, ale Celorlalți;

doar capriciul unui moment neinspirat poate explica -oare?!?- de ce Sisif a scăpat bolovanul dintre mîini, de dragul unui număr magic, cînd ar fi putut să se joace amuzat de gîlceava înțelepților cu lumea mai mare sau mai mică (aha! care va-să-zică l-ai citit și tu pe Călinescu – bravo!) sau ai fi putut să te lași în voia-ți și în voia unor prea frumos de sincere amabilități, sau și tulburat de farmecul simțirilor rînduite-n mesteșugite stihuri si cursive rînduri;

privește cartonul carea-ar putea să fie un Joker, lipește-l de palmă și poate astfel vei înțelege de ce pînă și dacă îți vei mai regăsi propriile-ți cuvinte, te urmăresc, aparent inexplicabil (nu și pentru tine) dintre toate amintirile unor dimineți de după partaj repeți, aproape mecanic asta:

nu mai scriu

tot ce am strîns

sunt aceste nume de femei

e un nou dicționar

aceste voci de femei în destrămare

din volumul Mirunei Vlada – Bosnia. Partaj (pag 27),

privește mai atent/ă pentagonul ușor modificat de pe dușumea, tot cinci unghiuri cu grade nemodificate,

amestecul greu de înțeles de reviste desprecheate, foi printate, cărți jerpelite, fără coperți, ce nu se sinchisesc că acoperă coperți noi și DVD-uri ce înlocuiesc poate că nu într-o nedorită, dar cam prea pe după colț simțită zadazarnică și-amăgitore înlocuire a unor fiole și flacoane,

orgoliul tău nebun, bolnav, dar și nesănătoasa aplecare la gura tîrgului, ce te depărtează de bucuria unei primăveri ce-ți seamănă’n capricii nefirești, dealminteri,

astea toate și încă altele știuteși nerecunoscute te fac să-i dai dreptate lui Nabakov

paginile sunt încă albe, dar se simt în ele ceva miraculos, cuvintele pe care le ascund, scrise cu cerneală invizibilă și abia așteptînd să dea buzna la suprafață

pînă atunci, nu te mai certa cu Timpul pentru că te-ai născut cu vreo cîteva decenii prea devreme (să fie două?), durerea din mînă să fie o dovadă? – probabil, spun cei cunăscători, reamintește-ți că știi să prețuiești ceea ce ai primit, mulțumește pentru ceea ce ai avut și ai trăit, , stai și minunează-te lîngă Focul palid, ascultă sunetul celest, dar și pe cel lumesc

și așteaptă să vezi, să simți de se preling cuvinte

cuvinte amînate

DSC04950

DSC04966

nu pot să fiu însămi un tonalpouhqui,  acela care numără zilele;

poate clipa este suspendat aici….

(click pe fotografiile primite mai demult)

[eu îm amîn aici și acum cuvintele pentru că vine o zi și voi căuta taina Luminii din tăcerea pe care nu am dreptul s-o dezleg

a prins, totuși, altcineva, un prieten nou (pînă nu va fi dezamăgit), esența ei în cuvinte mai potrivite decît aș fi ”reușit”  eu

și pentru că nu s-a putut atașa imaginea în cadrul/spațiul comentariului, îl readuc eu aici

Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei

––––––––––––––––-

Ancestralii vor coborî din cAER

pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP

Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei

Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN

Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri

ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd

Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît

singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !

image

LUMINA cuvîntului

lumina de PAȘTE

 

Ni s-a dat și am luat  lumină
oare pentru cît timp vom ști și vom reuși să o păstrăm?
noi suntem conduși spre depășirea duratei între oferta iubirii Sale și răspunsul nostru, deci spre depășirea timpului, acel Timp care este intervalul între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru
(Pr Prof Dr Dumitru Stăniloaie – Teologia Ortodoxă, vol I)
dar, oare fi-vom noi în stare să găsim un răspuns pe măsura miracolului Vieții?

obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)