un alt început, totuși

🙂

….. și totuși…. nu am ratat ”apariția” pe blog în ultimele zile ale primei luni din acest an… totuși…ce aș fi ratat, de fapt, ce aș fi pierdut? mă întreb dacă timpul conjugării este cel potrivit pentru o stare care, în afara blogului, s-a prelungit mai mult sau mai puțin cu voia mea; cînd nu pot să-mi controlez și să-mi stăpînesc stările (unele tot mai dependente de altele) ce rost mai are să pomenesc despre ratări? și după ce am pierdut, cu un refuz politicos, spectacolul unor artificii și convenționalul urărilor printre sărutări și licori de tot felul, liniștea dorită nu a izbutit să amîne mai mult de două zile amestecul de speranțe ale unui (nou) început cu grijile și nemulțumirile concrete, alături de toate cele rămase neterminate dintr-un an trecut, deja, din teancul de pe măsuță, din fișierele virtuale sau din dosarele și caietele reale dintre care prea puține au reușit să își schimbe locul; nu a fost nici bucuria unui cîntec nou, neauzit de mine pînă acum, nu a fost binefăcătoarea respirare a unui poem încă necitit, însă revederea unor filme mai vechi și atît de greu de găsit, a mai calmat ceva din neliniștile aflate din sursele de știri rămase credibile, dar și din disperarea unor breaking news-uri care trimit problemele grave la periferia ridicolului; sincer, fără vreun motiv anume, acum, la sfîrșit de ianuarie, am eșuat într-o încercare pe care mai demult o evitam – aceea de a prelungi un somn mai lung

image1

iată-mă trezită și cu simțurile treze, dezmorțite bine de tot, cu problemele mele care mi-au rămas fidele, trecînd alături de mine dintr-un an într-altul, privind de la înălțimea unui început peste zarea, încă încețoșată, la zbuciumul unei lumi bulversaNte și îmi spun că va fi un an interesant, totul este ca sateliții să funcționeze, conexiunile să fie bune, cerneala din stiloul clasic, tusul din pixuri și din cartuș să fie în cantități suficente, căci fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă, fiecare întîmplare putînd să fie … o poveste

și așa, ca pentru început ( deși începuturile mele se aseamănă cam prea mult între ele), încerc să mă desprind de neajunsurile cotidiene, de aspectele tot mai perfide sub care lumea se lasă prea ușor acaparată sau copleșită de rău, mă rotesc odată cu Pămîntul, căutînd ceva, un punct de reazem cît voi mai rezista pe acest colț de spațiu de refugiu, cam întunecat (punctul acela -sentință al lui Arhimede, pentru mine a rămas în caietele vechi…) și dintr-o dată vreau să fiu la mare

magig....

dar locul este deja ocupat, o siluetă înaltă la marginea plajei, profilată pe întinderea valurilor într-o lumină greu de intuit pentru mine dacă este răsărit sau apus, este de o frumusețe care trimite gîndul la dunele deșertului; dar oare nu spuneau grecii că frumusețea este aspră? și mă întreb cum arată insula Thassos iarna

la mine și începuturile sunt ca niște ratări

dar altfel cum aș fi putut să nu pierd ocazia de a mulțumi celor care au trecut (și vor mai trece, poate) în lipsa-mi, pe aici?

cît ești de frumoasă!

maargareta

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!

Ană, tu auzi și altceva ?

la tine pe blog se cam aude dara,dara bostannara

…. da, știu și aud și nu-mi place

dar ce pot ace cînd mie îmi merge totul pe video-invers, iar în juru-mi , mai aproape sau mai departe, totul este pe dos

în iarnă am pierdut –fără să mă simt gripată – un folder întreg de  și cu filme

Unul dintre ele m-a obsedat, din mai multe motive, săptămîni la rînd  (mi l-a recomandat un prieten nițel cam sofisticat din blogolumea blogoserei – mulțumesc, Dragoș!)

azi (adică ieri) am reușit să-l recuperez

cum? adică ce? –You, the living

da, așa se numește filmul lui  Roy Andersson, du Levande 2007)

iar acolo se aude asta :

Am auzit de

un oraș ceresc

Deasupra  ținuturilor pãmântești

și acoperite cu cea țã

 

Cu plaje și nisipuri binecuvântate

de soare

 

și într-o zi, da într-o zi,

voi fi acolo!

Aleluia! Trebuie sã cânt rãspicat!

Aleluia! Eu merg în acel oraș.

 

Dacã pașii mei vor îmbãtrâni

și vor obosi

 

Voi mãri pasul cãtre ceruri,

și cãtre casã în același timp

Am auzit de un tãrâm fãrã lacrimi

 

Fãrã mâhnire, fãrã sãrãcie,

fãrã conflicte

Unde boala și durerea nu abundã

și într-o zi, da într-o zi,

voi fi acolo!

Doamne, te rog Doamne, iartã-i.

 

Iartã-i…

Iartã-i pe cei

care se gândesc doar la

Iartã-i pe cei

ce sunt lacomi și zgârci ți.

 

și pe cei care amãgesc și înșalã

sau se îmbogã țesc

plãtind salarii mizerabile.

Domne Sfinte, iartã-i.

Iartã-i.

 

și Doamne, iartã-i pe cei care

umilesc și pângãresc.

 

Iartã-i pe cei care tortureazã

și omoarã.

 

Iartã-i pe cei care bombardeazã

și distrug orașe și sate.

Iartã-i pe cei care nu sunt onești,

pe cei care mint și sunt prefãcu ți.

Iartã guvernele care ascund

adevãrul de oameni.

 

Doamne Sfinte, iartã-i.

 

Iartã-i pe cei fãrã inimã,

nemiloși, și plini de prejudecã ți.

 

Doamne Sfinte, iartã-i

 

 

Iartã instan țele care dau verdicte care

sunt prea aspre și condamnã inocen ții.

 

– Anna…

Trebuie sã terminãm și sã închidem.

 

Iartã ziarele și canalele TV

care induc în eroare.

 

Care distrag aten ția

de la ce este important.

Doamne Sfinte, iartã-i.

 

Ajunge, Anna.

Trebuie sã închidem și sã încuiem.

 

Doamne Sfinte, iartã-i.

Iartã-i.

 

Am avut un vis noaptea trecutã.

 


cum adică ?

adică ”ce-ar fi  să-i batem?” aud la un post tv, într-un colaj de reclame, promo sau ce-or fi…

păi i-am bătut de două ori, în 1994, iar atunci, toată lumea a fost de acord că au fost cele mai frumoase meciuri de la acel CM

îmi amintesc mai bine de Mario Kempes și de Batistuta, strecurați printre tezele din anii de școală, mai puțin de Maradona sau de Messi

îmi amintesc și de  acea vară toridă pe stadioanele americane, cînd vedeam la tv cum jucătorii își turnau pe ei sticle întregi cu apă ca să poată rezista

și au rezistat, acolo, pe terenul de joc, au rezistat

pe terenul  celălalt, al afacerilor, al intereselor, al banilor au rezistat  mai greu, unii – se pare ori așa se vrea a părea!…- au rezistat mai greu, ba chiar au cedat, din păcate

pentru mine nu rămîne  întrebarea  de ce o sentință pronunțat/ă inițial cu suspendare,

a  devenit  cu executare, știu că Justiția este este dreaptă, imparțială și –mai ales la noi, independentă- iar cei care au greșit trebuie să plătească

ci  regretul că pentru o vreme, probabil se va vorbi altfel sau deloc despre acea ”generație de aur a fotbalului românesc”

așa cum îmi pare rău că nu mai am nici cel puțin ziare rămase de la acel Campionat Mondial de  fotbal

după ce am văzut cîteva articole din presa străină de sport, nu, nu cred că mă voi uita în această seară la meci

sunt destui care, pe lîngă cei care se bucură sincer și meritat de spectacolul oferit de  o mare  echipă,  își freacă mîinile a/cu satisfacție din varii și multe motive

aș vrea să cred că cei care  locuiesc acum în cîteva case construite după inundațiile din verile trecute ( și cele construite cu sobe de teracotă) se  vor uita la meciul de fotbal

la noi este un permanent meci……

lumea mare este prinsă din nou în zbateri, în frămîntări greu de doomolit și de stăpînit

pe mine mă chinuie nevralgia cervico-brahială, teama timpului care se scurge fără să-i pot prinde rostul, alte griji și lipsuri, iar în loc să caut un remediu, tastez aiurea despre fotbal

 balonul este rotund, totuși

minge-de-fotbal

la început de martie

La început de martie

(sau un /alt/fel )

un prieten bun, de departe, de peste mări și țări, mi-a reamintit, în felul său, că, în urmă cu ceva timp, cam vreo trei ani în urmă, cînd grijile și temerile poate mă îndreptățeau să nu ating tastaura, scriam, totuși, încercînd o …. reformulare

și din anumite motive pe care îmi este imposibil să le  ”explicitez”, redau textul   de atunci, aproape în întregul său, cu greșelile de tastare, cu tot

   …. mda,

 Nu! Nu ești javră

 

  și ca CEVA DĂRuit, ești minunată, ești frumoasă, ești generoasă ( mai mult față de unii, mai mult puțin fată de alții, nu de fiecare dată după ‚merit’ – uite că nu m-am putut abține)

  ești frumoasă, ești cea mai frumoasă, dar cum nu te compari cu nimeni – cum să compari CREAȚIA  desăvîrșirea Creatorului- cu ceva, cu altceva?! nu ți se potrivește decît superlativul, iar pentru mine ești sublimă;

  ești senină, dar și provocatoare, oferi cu ușurință și tăinuiești cu o griă sporită, ce seamănă a încrincenare, multe, ce anume? – nu știu să le găsesc un nume anume, dar sunt multe, multe și felurite [ se spune despre tine că ”ești plină de surprize”, o expresie care mie nu îmi place, a devenit tocită, chiar dacă se ‚dovedește’ a fi adevărată (acum chiar că nu mă gîndesc chiar și cu îndoială sau fără dacă adevărul, acela unic, se tocește), ori eu cam mulți ani la rînd am  crezut că surprizele pot fi doar plăcute, le asociam bucuriei și micilor-mari bucurii]; dacă TU ai mereu dreaptă cu fiecare, aș crede că doar celor buni le este îngăduit să le afle, să le descopere, însă…;

  hey,

 dar eu mi-am propus să cad la pace cu tine, să fac un fel de înțelegere onestă și de durată cu TINE, mai mult decît un armistițiu;

   nu renunț eu atît de ușor la luptă, o știi prea bine, dacă TU, care ești o MINUNE de VIAȚĂ nu mă cunoști, oare de la cine aș mai putea pretinde înțelegere?

 acept în continuare obstacolele, sincer,  mi-ar lipsi și nu ar mai avea rost și motivație ori justificare înțelegerea dintre noi, dar nu mă mai iau la harță cu tine, nu te mai jignesc iremediabil (?!?), nu mai răbufnesc necontrolat față de mesagerii tăi, sub orice formă mi s-ar înfățișa

 

   Da! – știu , nu e nevoie să îmi amintesti:  nu sunt rea, nu mă mai plîng de nimic, am deschis blogul ca să mă înțeleg cu TINE; draga mea prietenă, VIAȚĂ;

   Nu știu exact dacă îți place să ți se aducă laude, ofrande – dar nu ești mai presus decît alți zei???-, să ți se facă complimente, dar eu sunt chiar sinceră cînd spun că ești frumoasă și ciudată precum un pardox ; unul dintre mentorii mei spirituali, pentru cursurile căruia aș risca cu mintea de acum si repetarea unui an sau mai mult decît atît,

  Ești frumoasă, aproape perfectă precum cel mai frumos semn și ceea ce este dincolo de acel semn în matematica superioară – Integrala Beta: privesc instntaneu la un grafic de pe  masă, făcut aseară, cam ciudat, pentru că dintr-un punt de inflexiune, linia urcă, nu coboară, sunt cam de un an de zile sub axa orizotală..,urcă, deci, spre minus infinit.; să mă mai mir că noi, majoritatea majorității –în lumea și în societatea în are trăiesc acum există asa ceva- căutăm derivate(le), ele fiind mereu ceva  acel argument versatil al celui mai inofensiv semn lăsat de noi pe hirtie, pe ecran sau pe nisip; uneori, reușim și noi să lăsăm chiar și pe apă, căci, oare ce-o fi o simplă picătură?

 

 TU le cuprinzi pe toate, astfel că sau astfel încît nu mă mai mir cînd mi se pare că se confundă rafinamenrtul cu exhaustivitatea.

 

 

   Pe fereastrsa deschisă pătrunde primăvara

   și abia acum îmi dau seama că TU  ești lumina de care m-am lipsit prea mult timp;

 în fiecare primăvară mă îndrăgosteam de aceleași lucruri și ființe sau de alterle nou-nouțe; cam prea străină mi-a devenit această stare;

 am o datorie față de TINE, față de cei, care, rămînndu-mi aproape în lunile lungi și grele, mă ajută să reînvăț să trăiesc și să mă regăsesc pe mine însămi, am o datorie chiar și față de mine însămi

vreau să simt Soarele

 vreau să te regăsesc VIATĂ!

s-a chimbat între timp ceva? un prea multe: în mod cert anul,     celelalte, anotimpul, ora, minutele, poate chiar secundele, au rămas, cu relativă aproximație, aceleași:chiar și capriciile anotimpurilor,  care par a-și schimba ordinea

firească,

se simte și se aude un zvon de primăvară

ieri am căutat și la piață și în florării, pe dealul din apropierea blocului nu am urcat, toporași galbeni; la piață am găsit doar zambile și cîțiva ghiocei

pe drumul de întoarcere spre casă  am zărit pe titluri pe care le regăsesc și pe ziarele împrăștiate prin cameră și pe sticla tv-ului, ca și pe net;

ca o …contramăsură… cred că normal ar fi fost să mă gîndesc la o poezie senină, cu multă  lumină și bucurie, să încerc să scap, să înlătur starea care mă urmărește de aproape că mă stăpînește de cîteva zile, cînd, făcînd dezordine (rînduind, astfel, ordinea) prin bibliotecă, am  privit o reproducere după  Soarta animalelor de Franz Marc; pînă acum, pentru mine primăvara nu se asocia cu reproșul disperat al expresionismului și îmi propun hotărît să găsesc de îndată altceva; ceva senin și proaspăt, ca o deșteptare – sigur că da: Deșteptarea Primăverii de Frank Wedekind și cum nu știu prea bine piesa, deschid dosarul cu foi printate [ volens-nolens, sunt om al erei digitale, am și așa ceva…, sîc!] și un decupaj dintr-un ziar alunecă pe lîngă măsuță; citesc unde a rămas deschis: ”Domnul Mascat :  La urma urmelor, fiecare cu partea sa — dumeata cu conştiinţa liniştitoare de a nu avea nimic,  tu, cu enervanta îndoială faţă de toate”

The Fate of the Animals de Franz  Marc

da, bine, nu mai citesc, închid ”cartea” și mă uit peste bucata de ziar decupată (și aceasta, de fapt, luată tot de pe net… )  – unul dintre cele mai alese spirite pe care ea, Viața, mi-a dat șansa să îi cnosc și să îmi rămînă prieteni de suflet, vorbește despre munca la spectacolul așa cum l-a închipuit el, iar în încheiere, spune:” lumea ca junglă, societatea umană ca menajerie grotescă, a disonanţelor, în care coexistă puritatea şi demonismul sunt o importantă temă pentru meditaţie. Nu doar la teatru…”-   regizorul de teatru Horaţiu Apan, interviu în Ziarul Văii Jiului, 20.10.2011

….. nu doar în teatru…; și radioul și tv-ul și ceea ce văd în jur, propria și dragă  mea singurătate îmi confirmă că așa este

mă îmbrac și ies afară, este soare, sunt și cîțiva nori mici și e Lumina adevărată și –parcă- mă simt mai bine

e ”baba mea”

și ca  dintr-un vis ce ” vine tare de departe-n mine”,  aud zumzetul de pretutindeni

înc-odată, iar şi iară, a iubi e primavară”.

 

 începutdeprimăvară

Lideri care lipsesc

în 4 noiembrie 1995, cînd a fost asasinat de către un  extremist evreu, Președintele Ițhak Rabin participa  în Tel Aviv la o mare adunare/ manifestație pentru pace care a reunit peste 100 000 de oameni sub sloganul : ”DA păcii, Nu războiului”

îmi amintesc că în acea seară ne-a sunat Horia : ”deschideți  televizorul sau radioul, pe orice canal de știri reușiti să prindeți”

(pe atunci la tv prindeam BBC, EuroNews, CNN, TV5, Rai, France 3…, nu apăruseră canale de știri românești, de nișă, dar cu puține informații externe)

după cîteva ore am fost  sau am rămas convinși că  nu doar în acea parte a pămîntului lumea nu-și va găsi ușor liniștea

iar evenimentele din aceste zile…

(voi răspunde cît de curînd mesajelor lăsate la celelalte postări –- mulțumesc!)

de la… la…

se asmda, sau mmmmda (cum mă obișnuisem deja)

de la acel altceva decît anxietate, am ajuns în ~faza~  în care nu mă accept  pe mine însămi

cum e ?

[   sursa

   Escuela Superior de Formación Fotográfica  ]

   păi, nu prea cred c-aș reuși să …”explic” sau să …`dezvolt` metodic așa ceva

ceea ce, de fapt, nu știu prea bine sau deloc ce este

(o fi vreo boală, o stare ne-pasageră, o simțire ne-trăită [a nu se inversa!], o părere de idee….?…)

este ca și cum

iau diazepam cu cafea ca să mă dezintoxic, după ce ani am înghițit  pastiluța crezînd că e decontracturant pentru                                                                                                                                                                                mînă

nu! nu sufăr de anxietate!!

stau zile în șir (sau la rînd?…) în casă, iar cînd ies afară înjur lumea că nu e cea despre care sporovăiesc ăia pe sticlă

cum naiba pot unii să tot analizeze”socio-politic”și se dau scriitori, artiști?

de zugravi n-am auzit

vreau să îmi cumpăr pîine și cînd mă uit în plasă văd struguri

zîmbesc unor cunoștiințe vechi și în lipsa unui salut rămîn, cu întrebarea nervoasă a unora

”chiar în mijlocul trotuarului te-ai pironit ?”

zăresc un afiș și vreau să-mi iau un bilet – răspunsul repezit ”spectacolul a fost acum zece zile, se vede bine data”

și întrebarea lor, adică pentru ei : ”asta voia să plece de mult, cică nu-i plac

decît orașele mari, da’ tot pe aici bîjbîie”

aud un telefon, nu al meu sunase, formez un număr și apare singurul sms păstrat în memorie ”enough!”

am chef de o comedie, iau un DVD la întîmplare și după două ore mă întreb cine e și cum o fi acel Achero Mañas care îngheață plînsul

în celulele care se lichefiau dizgrațios

o conving pe Anca să urce patru etaje pentru un ceai cu fursec, iar ea își cere scuze, își aprinde o țigară și se uită la un film sud-coreean

și abia acum intuiești faza mea mișcată ( în mișcare ?- sincer, nu știu):

cutia cu fotografii rămîne nedeschisă, cea cu țigările subțiri se golește pe jumătate

am găsit un gramofon pe care l-am mutat pe blogul mic unde nu se aude un tango argentinian și nici un poem poate                                                                                                                                                                                    nescris de Borges

deschid cu o grabă crispată ușile de la ce se numește mobilă – am avut dreptate:

asemeni tablourilor de pe pereți, posterele de pe dosul ușilor erau înclinate sau întoarse

cu 180 de grade

ok!        stric rezerva pentru ghete sau pentru reînnoirea vreunui contract de service, nu deschid degeaba cămara, îmi iau potofelul (sau portmone-i-ul ?)

și cobor la magazin

îmi cumpăr un pachet din  cea mai nouă serie de cărți de joc

și îți repet pentru ultima oară

  nu schimb  asul pe valet !

OK! – crudul adevăr al bloggeritului

(habar nu am dacă este sau a devenit o meserie, dar am înțeles asta, adică ceea ce scriu/tastez mai jos)

dacă nu ești văzut, citit, clicik-ăit (aici am probleme cu verbul !!!)  ș.a.m.d.,

nu exiști ;

lumea din jur și de prin împrejurimi se schimbă – și ce-i cu asta? e bine și normal că (se) mișcă, nu și cum o face, nu se mai respectă rețetele tradiționale,

chiar dacă ingredientul, ca formă, este obligatoriu prezent;

și cum nici problemele mele nu par a să se fi rezolvat așa cum aș fi vrut,

chiar dacă nuam timp sufficient,

încerc să revin

cum unde? – pe foaia asta neagră ( era să tastez ”lespede” – premoniție ?!? … ei, și….)

și ce-i dacă mîine/astăzi se  pare că voi avea o zi deloc ușoară?

cu gîndul la bloggerit – mai puțin la îndatoririle  pe care acesta le presupune, sper să treacă mai ușor- adică suportabil

 deocamdată, dintre sute de restanțe, încerc acum să rezolv una, față de Domnul T Orășanu

    (și nu am ales întîmplător poemul, chiar dacă la acea data mă gîndeam la altceva)

Alone

By Edgar Allan Poe

From childhood’s hour I have not been

As others were; I have not seen

As others saw; I could not bring

My passions from a common spring.

From the same source I have not taken

My sorrow; I could not awaken

My heart to joy at the same tone;

And all I loved, I loved alone.

Then- in my childhood, in the dawn

Of a most stormy life- was drawn

From every depth of good and ill

The mystery which binds me still:

From the torrent, or the fountain,

From the red cliff of the mountain,

From the sun that round me rolled

In its autumn tint of gold,

From the lightning in the sky

As it passed me flying by,

From the thunder and the storm,

And the cloud that took the form

(When the rest of Heaven was blue)

Of a demon in my view.

-0–––––––– (punct de iunflexiune pe o dreaptă (aici TOTUL e posibil )

(cu cîteva minute mai devreme, trecerea CELLEI pe aici mi-a amintit -NE-a  amintit de primăvara lui Traian Coșovei

”bîntuie la noi o primăvară
că pe cine-l prinde
singur –îl doboară!”

DE ZIUA MEA

vi se pare că am privirea tristă ?
vi se pare doar, sunt puţin „îngîndurat”, dar îmi va  trece;

Voi , oameni mari, lăsaţi-ne  pe mine şi pe toţi prietenii mei, copiii acestei planete,

să conducem pentru o  zi lumea şi veţi înţelege şi farmecul unui zîmbet adevărat şi

puterea visului de a schimba  binele în rău, veţi redescoperi prietenia şi solidaritatea

dincolo de învelişul vorbelor
şi vă veţi reaminti ceea ce doriţi :
tinereţe fără bătrîneţe şi  viaţă fără de moarte

aţi uitat să îmi spuneţi la mulţi ani

( eu, de ziua mea, am primit ieri puţin mai devreme – de la prietena mea ochelari ca să pot să scriu…)

MULŢUMESC FRUMOS! 🙂   )

sursa fotografiilor:
http://www.galileo-web.com/photoblog