mai mult decât o carte

despre două suflete pereche

[ aș fi adus întreaga carte, in ediție trilingvă, dar și așa paginile, deschise la întâmplare, au “ieșit” cum se vede, nu chiar sau aproape de loc bine…]

altceva, eu nu mai pentru că nu mă încumet să mai ‘adaug’

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ceea ce nu am spus vreodată

Încă nu s-a sfîrșit ziua acesta în care totul și toate au luat forma aceea a părții din noi, fără de care noi, oamenii, nu am putea să existăm – și stropii de ploaie și fulgii răzleți de zăpadă, razele dimineții și umbra înserării, și zîmbetul și lacrima oprită între pleoape, căutarea din privire și regăsirea în împletirea brațelor, totul a stat sub semnul său, al acelei stări care ar trebui să fie fără de sfîrșit; ar trebui…

Și nici astăzi nu ți-am spus acel „te iubesc”, nu l-am rostit; m-an speriat mereu înercarea de a cuprinde inefabilul în acele doua sau trei cuvinte; de fiecare dată când simțeam sa o spun mă ajutam cu versuri din poezii si din cântece cu Poezia, iar acum ce mai pot eu sa fac în câteva minute?

Și in care dintre limbile pe care le vorbești as putea sa ma încumet, când eu cunosc cât de cât doar…? Tocmai te-ai întors de la a doua ta casă și din a doua ta țară, cum îți place să spui, așa că îți întind o ceașcă cu ceai si o aud pe Ana Ahmatova „iarăși ai venit, dar nu ca un iubit”, iar de aici până la Andrei Mitckievichi, alături de care să șoptesc „sa ma desprind de tine, nicand n-aș fi in stare„, nu este prea departe ; pe la anglo-saxoni nu opresc, îmi sunt dragi mie, mai puțin ție, dar acolo, ar trebui să de altfel peste tot este suveran marele Will, de la care ar trebui să auzi „but never doubt my love”; fac un salt cam mărișor pentru că nu vreau să îți ating teritoriul fără îngăduință și cu poemele lui Pessoa, trec peste întinderea de apă și acea licoare mai limede ca apa, a Emilliei Dickinson o beau/bem în iarba lui Wordworth, doar cunoaștem prea bine urmarea; e greu sa reziști.tentatiei cănd ești destul de mare aproape de Cortazardl, iar noi mereu suntem asemeni celor care merg fără , știind caă se vor întâlni „; nu mai este timp pentru o cană de vin persan, nici pentru un hai ku; se aude, învălutor, o melodie pe care o asculți adeseori, tu, latin incurabil și conservator în ale muzicii

Am trecut deja într-o alta zi și am apăsat pe butonul de programare, asa ca nu știu dacă și cam cât se va vedea 5din aiurelile tastare în miez de noapte

Și până ne reîntâlnim de Dragobete, îți repet și acum, tot în felul meu ca te iubesc : ai grija de tine ❣️

misterul pasiunii și al cruzimii (d)in dansul celor șapte voaluri

am găsit această minunăție de fotografie, de neprețuit, într-un sipet plin, ce pare inepuizabil, al unui Domn cu care cred că ne-am intersectat  privirile și pașii și în foaierul și pe culoarele mai inguste ale teatrului aflat la câțiva pași de clădirea de unde mergeam spre locul- lăcașul unde șopteam eliberîndu-mă: Et în Arcadia ego!

[am lăsat comentariul Domniei-sale, tocmai pentru ineditul și bogăția de informații]

MARIOARA VOICULESCU si-a pus valurile Salomeei,mai intai,in cadrul Companiei Davila,in ianuarie 1911,inainte de a juca acelasi rol la Circul Sidoli,in cadrul Companiei Marioara Voiculescu,in noiembrie 1923. Piesa „SALOMEEA” fusese scrsia de Oscar Wilde,in limba franceza si,acesta i-a oferit Principesei Maria(viitoarea Regina) un exemplar..Ei bine,Principesa,care era prietena si admiratoare a tinerei actrite,i-a sugerat lui AL.Davila,sa includa in repertoriu,pentru Marioara,piesa lui Wilde,care s-a jucat impreuna cu „Grengoire” a lui Theodore de Banville. Cum,Principele Ferdinand si Principesa Maria tineau sa fie prezenti la reprezentatii ,Davila,nu a pus bilete la vanzare,ci a trimis invitatii.Spectacolul bucurandu-se de un imens succes,mai ales din cauza actritei principale,care avea pe langa ea pe Lucia Costescu(inca,necasatorita cu Tony Bulandra,purta numele primului sot),pe Romald Bulfinsky(Irodiada si Irod)si pe Alexandru Economu(Jokanaan),dupa spectacolele jucate in Bucuresti,a pornit intr-un triumfal turneu prin Tara.In „Gringoire” au jucat Ion Manolescu si Al.Davila,care a fost si regizorul. Spectacolul s-a jucat la Teatrul Modern din preajma Bancii Nationale,care va pieri intr-un incendiu in noaptea de 12 spre 13 octombrie 1920,in timp ce teatrul era inchiriat Companiei Excelsior. Colectia MIHAI SARCA.FB_IMG_1579335201203.jpg

(Un grand bras noir, le bras du bourreau, sort de la citerne apportant sur un bouclier d’argent la tête d’Iokanaan. Salomé la saisit. Hérode se cache le visage, avec son manteau. Hérodias sourit et s’évente. Les Nazaréens s’agenouillent et commencent à prier.) Ah ! tu n’as pas voulu me laisser baiser ta bouche, Iokanaan. Eh bien ! je la baiserai maintenant.(…) Ah ! Iokanaan, Iokanaan, tu as été le seul homme que j’aie aimé. Tous les autres hommes m’inspirent du dégoût. Mais, toi, tu étais beau. Ton corps était une colonne d’ivoire sur un socle d’argent. C’était un jardin plein de colombes et de lis d’argent. C’était une tour d’argent ornée de boucliers d’ivoire(…)Ah ! pourquoi ne m’as-tu pas regardée, Iokanaan ? Derrière tes mains et tes blasphèmes tu as caché ton visage. Tu as mis sur tes yeux le bandeau de celui qui veut voir son Dieu. Eh bien, tu l’as vu, ton Dieu, Iokanaan, mais moi, moi… tu ne m’as jamais vue. Si tu m’avais vue, tu m’aurais aimée. Moi, je t’ai vu, Iokanaan, et je t’ai aimé. Oh ! comme je t’ai aimé. Je t’aime encore, Iokanaan. Je n’aime que toi… J’ai soif de ta beauté. J’ai faim de ton corps. Et ni le vin, ni les fruits ne peuvent apaiser mon désir. Que ferai-je, Iokanaan, maintenant ? Ni les fleuves ni les grandes eaux, ne pourraient éteindre ma passion. J’étais une Princesse, tu m’as dédaignée. J’étais une vierge, tu m’as déflorée. J’étais chaste, tu as rempli mes veines de feu… Ah ! Ah ! pourquoi ne m’as-tu pas regardée, Iokanaan ? Si tu m’avais regardée, tu m’aurais aimée. Je sais bien que tu m’aurais aimée, et le mystère de l’amour est plus grand que le mystère de la mort. Il ne faut regarder que l’amour.
HÉRODE
Elle est monstrueuse, ta fille, elle est tout à fait monstrueuse. Enfin, ce qu’elle a fait est un grand crime. Je suis sûr que c’est un crime contre un Dieu inconnu.
HÉRODIAS
J’approuve ce que ma fille a fait, et je veux rester ici maintenant.
HÉRODE, se levant
Ah ! l’épouse incestueuse qui parle ! Viens ! Je ne veux pas rester ici. Viens, je te dis. Je suis sûr qu’il va arriver un malheur. Manassé, Issachar, Ozias, éteignez les flambeaux. Je ne veux pas regarder les choses. Je ne veux pas que les choses me regardent. Éteignez les flambeaux. Cachez la lune ! Cachez les étoiles ! Cachons-nous dans notre palais, Hérodias. Je commence à avoir peur.
(Les esclaves éteignent les flambeaux. Les étoiles disparaissent. Un grand nuage noir passe à travers la lune et la cache complètement). La scène devient tout à fait sombre. Le tétrarque commence à monter l’escalier.

un ne-început

(simplu, fara fervoare)

parce que … Comment c’est…

BE TO CLOSE is not TO BE CLOSED!

il y a questions et il y a réponses, aussi

« Qu’on me demande l’impossible, je veux bien, que pourrait-on me demander d’autre ? ». Il n’y a plus de possible : un spinozisme acharné. Épuise-t-il le possible parce qu’il est lui-même épuisé, ou est-il épuisé parce qu’il a épuisé le possible ? Il s’épuise en épuisant le possible, et inversement. Il épuise ce qui ne se réalise pas dans le possible. Il en finit avec le possible, au-delà de toute fatigue, « pour finir encore »

Mr, Deleuze, maintenant, je recommence avec Mercier et Camier