o zi din istorie -23 August 1944

Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară

Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Români,

Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români,

Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.

Români,

Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.

Români,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite.

militarii români au fost în linia întîi și la Stalingrad și la Budapesta și în munții Tatra, dar nu li s-a permis și nici nu li s-a cerut să se apropie de Berlin…

sunt republican convins, dar nu pot să fiu de acord că Regele Mihai I este vinovat de toate relele aduse de un sistem care abandonase de mult, de la începuturile sale, de la valorile și principiile pe care le proclamau; din cîte știu, nici un reprezentant al statului român nu a fost prezent la Conferința de la Yalta, din februarie 1945

poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum, conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi.

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

jargon

lecturile mele au rămas, în foarte mare parte, cele pe foi tipărite (consevatoare, deh!…), iar acum nu mă repet în explicații

zăbovesc sporadic și destul de grăbit prin paradoxalul inefabil care poate și se cere a fi atins, urmăresc cinci-șase bloguri, fără a respecta regulile bloggeritului, pe cele ale FB-ului le ignor într-un mod aproape scandalos, dar nu îmi place pincipiul ”dau ca să-mi dai”

zilele trecute, după ce am răsfoit un blog, lăsat fără voie, aproape în uitare, m-am surprins spunînd o expresie știută din copilărie ”cel mai tare din parcare”

în acea zi, îmi amintesc că primisem de la mama o cutie de vișine trase în ciocolată și un penar la/ după care tînjeam de vreo cîteva săptămîni, cu multe compartimente și o oglindă mică; la replica mea ‘uau! ești cea mai tare din parcare!’, tonul mamei s-a schimbat

– nu așteptam neapărat un mulțumesc, dar sunt curioasăă de cînd și de unde ai împrumutat jargonul ăsta

– adică? ce jargon?

– expresia de acum cîteva clipe

– am auzit-o și eu pe afară, dar de ce nu-ți place și ce-i aia , mă rog, ce înseamnă jargon?

– mergi și consultă-ți dicționarul preferat

și m-am îndeptat spre tata-mare

– Forsyte (avea atîtea în comun cu Soames Forsyte), ce înseamnă jargon?

– depinde de situație, de context, de cel care vobește, dar de ce întrebi?

– păi, cine-i cel mai tare din parcare

– nu este o expresie academică

– pînă ajung eu la academie m-ai lămuit buștean!

– nu sesizez virgula….

– poate e în jargon

– obrăznicuță ?!?

– eu? nuuuuu! te rog fumos să îmi dai trei lei pentru film

– iată cinci, ca să îți iei și pachețel cu actor, păstrezi fotografia, dar lama de gumă o dai altcuiva, bine?

– săru’mîna!! îți spun la întoarcere dacă se vorbește în jargon

despre film, acum nu îmi amintesc prea bine, nu mă dădeam în vînt după westenuri, dar știu, da!, acum știu că acea fotogafie în care Alain Delon avea zîmbetul cel mai frumos, el care zîmbește atît de rar în filme, acea fotografie o aveam din acea colecție, dar va trebui să caut și să să aleg o altă fotografie cu ”îngerul (de)căzut” pentru a-mi aminti cum se îmbinau cîndva matematica și structuralismul…….

cu jargonul vitualului m-am familarizat, cît de cît, regulamentul scris și nescris îl respect mai greu;

în spațiul virtual ,destul de restrîns, în care mă mișc eu am întîlnit două site-uri, fiecare putînd fi considerat cel mai tare din parcare – nu le voi numi, nu doar pentu că blogrollul meu nu este la vedere, ci pentru că nu vreau să nedeptățesc pe cineva

un coleg de clasă primise din srăinătate un penar cu totul deosebit, semăna cu o cutie muzicală, iar uneori se auzeau fragmente scurte dint-un cîntec vesel, cîmpenesc

cîntec vesel, cîmpenesc? privesc pe calendarul monitorului și îmi dau seama că încă este august și este încă vară,

sunt frumoase poveștile de august

frumoase și dureroase

am înțeles

că dincolo de orgolii, vanități si virtuți, dincolo de susținători și detractori, dincolo de patimi și resentimente, dincolo de tăișul văzduhului și mirajul prafului auriu, dincolo de durere și zîmbet, dincolo de vină și iertare, de adevăr și amăgire, dincolo de orice anotimp,

între

 

de ale mele

 

 nu există nici o diferență

 

 

 
[pînă la o posibilă revenire și reîntîlnire, mă poate contrazice oricine și în orice mod; tuturor, zile frumoase, adică însorite și  pline de sănătate]