așteptare 

firul ierbii necosite te atinge blând, ușor 

zmeura îi împrumută apei acel gust răcoritor

este încă o zi de vară 

și de joc, sub nuc, afară .

știu că tu aștepți poveste;

gandu’mi, oare, simți că este? 

☺ 

Reclame

Infinitul anilor pierduți

În copilăria și în adolescența mea, chiar și mai apoi, verile erau normale; normal de calde, iar oamenii și cele mai multe dintre cele ce se petreceau erau -atît cît se putea și se îngăduia- de asemenea, normale.

Acum totul este incins, ucigător de fierbinte, de la asfalt și ziduri, pînă la spirite și minți, atît ale celor îndrituiți să fie mereu lucizi, cît și ale celor obișnuiți, care nu mai înțeleg în care parte să mai caute un răspuns la atîtea nevoi și dezamăgiri). Este, de fapt și în fapt, o vară a extremelor, aștepți o ploaie scurtă de vară și simți că ești prins într-un film apocaliptic, iar după ce îți revii,butonul sau tasta de la sursa de informație cea mai la îndemînă, te trimite ori la cutia cu ceai calmant, ori îți amintește de exercițiile prea ușor uitate, de autosugestie, menite a te pastra …. în stare de funcționare. Coduri de toate culorile de avertizare și pentru caniculă și pentru furtuni, criză politică, criză fianciară, criză bursieră, astfel încît criza cronicizată a celui care șovăie între ușa alimentarei și ușa farmaciei trece neobservată.

Într-un oraș în care nu găsesc răcoarea unui cinematograf, nelipsînd, însă alte evenimente culturale, eu încerc să mă refugiez din cînd în cînd, pe terasa preferată din centrul burgului medieval, să îmi amintesc bucuria făr’ de seamă pe care am avut-o în cele două zile la Sibfest2017, mai deschid o revistă, mai schimb cîteva vorbe, beau apă plată și mnînc urdă cu roșii, mă amăgesc cu lucruri mărunte și tot nu reușesc să înțeleg ce se întîmplă în jurul meu și chiar aș vrea să aflu unde s-au izolat specialiștii în ideologie, în politologie, profesiniștii în toate domeniile.

La orice subterfugiu aș recurge, mă urmărește, aproape obsedant, imaginea găsită în primăvara care tocmai a trecut, într-o broșură primită de la Galeriile Tate, este o lucrare a unei artiste libaneze, Saloua Raouda Choucair, o ființă complexă, despre care, intre timp, am început să mă interesez mai mult.

Infinite Structure , 1 by SALOUA RAOUDA CHOUCAIR

 Infinite Structure by Saloua Raouda Choucair,

Zilele trecute, închizînd și tv-ul și net-ul, am început lectura unei cărți pe care am ‘ratat’-o, ca și pe multe altele, în anul apriției- Anii pierduți, scrisă de Mary Higgings Clark.

Și iată, cum, privind fără resemare timpul prezent și cel de dinainte, mă aud rostind: infinitul anilor pierduți….

poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]