așteptare 

firul ierbii necosite te atinge blând, ușor 

zmeura îi împrumută apei acel gust răcoritor

este încă o zi de vară 

și de joc, sub nuc, afară .

știu că tu aștepți poveste;

gandu’mi, oare, simți că este? 

☺ 

Anunțuri

Infinitul anilor pierduți

În copilăria și în adolescența mea, chiar și mai apoi, verile erau normale; normal de calde, iar oamenii și cele mai multe dintre cele ce se petreceau erau -atît cît se putea și se îngăduia- de asemenea, normale.

Acum totul este incins, ucigător de fierbinte, de la asfalt și ziduri, pînă la spirite și minți, atît ale celor îndrituiți să fie mereu lucizi, cît și ale celor obișnuiți, care nu mai înțeleg în care parte să mai caute un răspuns la atîtea nevoi și dezamăgiri). Este, de fapt și în fapt, o vară a extremelor, aștepți o ploaie scurtă de vară și simți că ești prins într-un film apocaliptic, iar după ce îți revii,butonul sau tasta de la sursa de informație cea mai la îndemînă, te trimite ori la cutia cu ceai calmant, ori îți amintește de exercițiile prea ușor uitate, de autosugestie, menite a te pastra …. în stare de funcționare. Coduri de toate culorile de avertizare și pentru caniculă și pentru furtuni, criză politică, criză fianciară, criză bursieră, astfel încît criza cronicizată a celui care șovăie între ușa alimentarei și ușa farmaciei trece neobservată.

Într-un oraș în care nu găsesc răcoarea unui cinematograf, nelipsînd, însă alte evenimente culturale, eu încerc să mă refugiez din cînd în cînd, pe terasa preferată din centrul burgului medieval, să îmi amintesc bucuria făr’ de seamă pe care am avut-o în cele două zile la Sibfest2017, mai deschid o revistă, mai schimb cîteva vorbe, beau apă plată și mnînc urdă cu roșii, mă amăgesc cu lucruri mărunte și tot nu reușesc să înțeleg ce se întîmplă în jurul meu și chiar aș vrea să aflu unde s-au izolat specialiștii în ideologie, în politologie, profesiniștii în toate domeniile.

La orice subterfugiu aș recurge, mă urmărește, aproape obsedant, imaginea găsită în primăvara care tocmai a trecut, într-o broșură primită de la Galeriile Tate, este o lucrare a unei artiste libaneze, Saloua Raouda Choucair, o ființă complexă, despre care, intre timp, am început să mă interesez mai mult.

Infinite Structure , 1 by SALOUA RAOUDA CHOUCAIR

 Infinite Structure by Saloua Raouda Choucair,

Zilele trecute, închizînd și tv-ul și net-ul, am început lectura unei cărți pe care am ‘ratat’-o, ca și pe multe altele, în anul apriției- Anii pierduți, scrisă de Mary Higgings Clark.

Și iată, cum, privind fără resemare timpul prezent și cel de dinainte, mă aud rostind: infinitul anilor pierduți….

poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

jargon

lecturile mele au rămas, în foarte mare parte, cele pe foi tipărite (consevatoare, deh!…), iar acum nu mă repet în explicații

zăbovesc sporadic și destul de grăbit prin paradoxalul inefabil care poate și se cere a fi atins, urmăresc cinci-șase bloguri, fără a respecta regulile bloggeritului, pe cele ale FB-ului le ignor într-un mod aproape scandalos, dar nu îmi place pincipiul ”dau ca să-mi dai”

zilele trecute, după ce am răsfoit un blog, lăsat fără voie, aproape în uitare, m-am surprins spunînd o expresie știută din copilărie ”cel mai tare din parcare”

în acea zi, îmi amintesc că primisem de la mama o cutie de vișine trase în ciocolată și un penar la/ după care tînjeam de vreo cîteva săptămîni, cu multe compartimente și o oglindă mică; la replica mea ‘uau! ești cea mai tare din parcare!’, tonul mamei s-a schimbat

– nu așteptam neapărat un mulțumesc, dar sunt curioasăă de cînd și de unde ai împrumutat jargonul ăsta

– adică? ce jargon?

– expresia de acum cîteva clipe

– am auzit-o și eu pe afară, dar de ce nu-ți place și ce-i aia , mă rog, ce înseamnă jargon?

– mergi și consultă-ți dicționarul preferat

și m-am îndeptat spre tata-mare

– Forsyte (avea atîtea în comun cu Soames Forsyte), ce înseamnă jargon?

– depinde de situație, de context, de cel care vobește, dar de ce întrebi?

– păi, cine-i cel mai tare din parcare

– nu este o expresie academică

– pînă ajung eu la academie m-ai lămuit buștean!

– nu sesizez virgula….

– poate e în jargon

– obrăznicuță ?!?

– eu? nuuuuu! te rog fumos să îmi dai trei lei pentru film

– iată cinci, ca să îți iei și pachețel cu actor, păstrezi fotografia, dar lama de gumă o dai altcuiva, bine?

– săru’mîna!! îți spun la întoarcere dacă se vorbește în jargon

despre film, acum nu îmi amintesc prea bine, nu mă dădeam în vînt după westenuri, dar știu, da!, acum știu că acea fotogafie în care Alain Delon avea zîmbetul cel mai frumos, el care zîmbește atît de rar în filme, acea fotografie o aveam din acea colecție, dar va trebui să caut și să să aleg o altă fotografie cu ”îngerul (de)căzut” pentru a-mi aminti cum se îmbinau cîndva matematica și structuralismul…….

cu jargonul vitualului m-am familarizat, cît de cît, regulamentul scris și nescris îl respect mai greu;

în spațiul virtual ,destul de restrîns, în care mă mișc eu am întîlnit două site-uri, fiecare putînd fi considerat cel mai tare din parcare – nu le voi numi, nu doar pentu că blogrollul meu nu este la vedere, ci pentru că nu vreau să nedeptățesc pe cineva

un coleg de clasă primise din srăinătate un penar cu totul deosebit, semăna cu o cutie muzicală, iar uneori se auzeau fragmente scurte dint-un cîntec vesel, cîmpenesc

cîntec vesel, cîmpenesc? privesc pe calendarul monitorului și îmi dau seama că încă este august și este încă vară,

sunt frumoase poveștile de august

frumoase și dureroase

bucuriile și tristețile unei veri

oare trăirile mele, putința sau nputiunța mea de a percepe senzații și ”sentimente” urmează ori se adaptează schimbăilor climat(teri)ce?
am traversat -cum se spune- o vară pe care am așteptat-o și pe care mi-am dorit-o plină de soare, de căldură frumoasă, de sănătate, cu tihna popasurilor scurte între călătorii lungi, cu întîlniri sperate și programate, dar și cu multe altele inedite, cu vederi și fotografii, cu plase pline de cărți pentru serile de acasă, cu înghețată, cu dulceață de zmeură și apă rece prospăt scoasă din fîntînă, o vară ca în anii mei buni și frumoși;
a fost o vară prea puține din cele dorite

într-una din rarerele bucurii de care am avut parte am găsit cuvintele care exprimă mult mai bine adevărul acestor luni decît aș reuși să o fac eu

Au fost şi zile negre
au fost şi nopţi alb
și vreo cîteva ore astrale
și multe ceasuri rele…

– versuri de Vasile Gogea-

pe lîngă fireasca lectură a unor texte mai vechi și altele recent apărute, a fost revelația acelui scris care îți dă o stare înaltă atît de necesară și binefăcătoare, încît uneori te întrebi dacă o meriți:
PAVESE.Omul Jignit
A nu asuma iubirea cu întreaga ei distanţă ce ne separă de iubită conduce la situaţia în care obsesia posesiei, a achiziţiei definitive a celuilalt cu tot cu transcendenţa naturii lui, anulează jocul de prezenţă-absenţă din care se compune dansul erotismului, glorifică rictusul searbăd al unei izbânzi definitive, în pofida zâmbetului incert pe care chipurile iubirii le eliberează capricios.
-Vianu Mureșan, fragment din eseul PAVESE. Omul jignit, Edit Limes 2011-
despre cele cîteva filme prezenteanul acesta la Tiff și văzute pe înregistrările unor prieteni, despre acel Stckholm (care nu este preferatul meu), cu acea tristețe sfîșietoare pe care Angelo Mitchievici ne-o stecoară subtil pe sub piele, făcîndu-ne să o simțim ca fiindu-ne proprie, despre acestea , pe blogul mic sau, poate aici, pe Filele răzlețite….

stagiunea de vară de pe MEZZO Tv mi-a adus un foarte reușit Trubadur de la Metropolitan Opera, în rest, îndrăznesc să spun că din cele văzute, m-am convins încă o dată că montărie văzute la Opera din București pot fi la fel de bune ca cele ale uunor regizori celebri la Arenele din Verona, iar Corul Operei din Cluj poate rivaliza cu altele cu mai mare faimă;

și ca un reproș mă gîndesc acum și la un DVD rămas pe raft și la unele urgențe casnice, în timp ce mă uit ca într-o joacă de copil autorăsfățat la accesoriile și la parfumul de a căror utilitate nu mă prea îndoiesc

este încă vară, ultimele săptămîni de vară … calendaristică, iar eu aproape că nici nu m-am bucurat cu adevărat de flori; observ de pe balcon că în părculețul din fața blocului mai este înflorit un trandafir alb, cobor, îl privesc și îl ating, nu îndrăznesc să-l rup, chiar dacă aud mai altfel decît altă dată : ”culege-l cît încă mai poți”. NU! am hotărît pe la începutul verii să mă gîndesc altfel la plecări și la despărțiri și -de fapt- același lucru sună și altfel: Carpe Diem


”O Captain, my Captain.”
Who knows where
anybody?
It’s from a poem by Walt Whitman about Mr Abraham Lincoln.
Now in this class you can either call me Mr Keating… or, if you’re slightly more daring,
”O Captain, my Captain.”

(…)

now… Mr Pitts?
that’s a rather unfortunate name. Mr Pitts, would you open your hymnal to page 542.
read the first stanzaof the poem you find there.
– ”to the Virgins
to make much of time”?

”old time is still a-flying. and this same flower that smiles today, tomorrow will be dying.”

-thank you, Mr Pitts.

”gather ye rosebuds while ye may.” the latin term for that sentiment ”Carpe diem. ”
now, who knows what that means?
-Carpe diem, that’s ”Seize the day.”
– Very good, Mister– Meeks.
”Gather ye rosebuds while ye may.”
Why does the writer use these lines?

– because he’s in a hurry.
– No! because we are food, because, believe it or not,
each and every one of us in this room… is one day going to stop breathing, tur cold and die
I would like you to step forward over here… and peruse some of the faces from the past.
You’ve walked past them many times. I don’t think you’ve really looked at them.

dacă pe Profesorul Keating îl voi revedea sub un chip sau altul, însă cu același zîmbet, pe un alt profesor va trebui să-l caut anevoie în singura carte pe care o am scrisă de Domnia Sa, ferindu-mă de ”nostalgie” și reînvățînd sinteza, ori așteptînd să-l regăsesc în secvențe dintr-o arhivă pe care cei care se ocupă cu așa ceva sunt datori să oDan Hăulică

îngrijească; pe un cont de FB, aparținînd unui critic literar, mi-am permis să scriu cam așa: ”  rămîn cu amintirea unui spirit ales de la care am învățat să disting nuanțele rafinamentului și detaliile sintezei; fie ca sufletul Său să se odihnească în linistea armoniei la care a ținut atît demult ”

mai mult decît meritam, poate, mai puțin decît aș fi vrut, totuși a fost vară, mai sunt cîteva zile din ea și cred că asta trebuie luat în serios: CARPE DIEM!

oglinda unei veri

antarctique

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.