scrisoare pentru Greta

Dragă Greta,

frumoasa și vioaia mea prietenă, îmi pare tare, tare rău că trebuie să îți scriu în mare grabă, înainte de plecare și nu cred că reușesc să îți scriu tot ceea ce vreau. Și tocmai pentru că mă grăbesc, te rog acum ca mîine, după ce te vei întoarce de la grădiniță, în prima zi a unui nou an de împărtășit multe lucruri și întîmplări împreună cu colegii și prietenii de acolo, te rog să mergi în căsuța de vară din curtea bunicilor, acolo unde sunt jucările tale și pe pătuțul mai mare al păpușilor vei găsi un pachet mai puțin dichisit ambalat de această dată, pe care îl vei deschide ușor, dar cu grijă și ochișorii tăi negri și veseli se vor lumina și mai intens de minunatul amestec de culori ale celor mai frumoase fruunze de toamnă – poți să o atingi, să o admiri și să o îmbraci; este rochia făcută anume pentru tine, din toate culorile unui anotimp generos. Alături, vei găsi inele, cercei, brătări făcute din fructele care îți plac ție. Acum nu trebuie să închizi ochii și să îți imaginezi ceea ce auzi șivezi în cărțile și filmele la care obisnuiești să te uiți; tatăl tău va dezlega poneiul și te va însoți de la distanță pînă în locul în care te vei întîlni cu prietenii tăi cu care, de obicei, te bucuri doar în lumea din căsuță, dar acum ve vedeea că ei exită cu adevărat. Pentru cei buni copilăria devine poveste, iar povestea se mută în copilărie.

Bucură-te de tot ceea ce meriți să ai, Greta!

La întoarcere vom bea ceai cald, vom gusta din jeleul de gutui și vom depăna povești.

Ție, care ești cea mai frumoasă poveste, îți las gîndul meu bun

cu mult drag,

jargon

lecturile mele au rămas, în foarte mare parte, cele pe foi tipărite (consevatoare, deh!…), iar acum nu mă repet în explicații

zăbovesc sporadic și destul de grăbit prin paradoxalul inefabil care poate și se cere a fi atins, urmăresc cinci-șase bloguri, fără a respecta regulile bloggeritului, pe cele ale FB-ului le ignor într-un mod aproape scandalos, dar nu îmi place pincipiul ”dau ca să-mi dai”

zilele trecute, după ce am răsfoit un blog, lăsat fără voie, aproape în uitare, m-am surprins spunînd o expresie știută din copilărie ”cel mai tare din parcare”

în acea zi, îmi amintesc că primisem de la mama o cutie de vișine trase în ciocolată și un penar la/ după care tînjeam de vreo cîteva săptămîni, cu multe compartimente și o oglindă mică; la replica mea ‘uau! ești cea mai tare din parcare!’, tonul mamei s-a schimbat

– nu așteptam neapărat un mulțumesc, dar sunt curioasăă de cînd și de unde ai împrumutat jargonul ăsta

– adică? ce jargon?

– expresia de acum cîteva clipe

– am auzit-o și eu pe afară, dar de ce nu-ți place și ce-i aia , mă rog, ce înseamnă jargon?

– mergi și consultă-ți dicționarul preferat

și m-am îndeptat spre tata-mare

– Forsyte (avea atîtea în comun cu Soames Forsyte), ce înseamnă jargon?

– depinde de situație, de context, de cel care vobește, dar de ce întrebi?

– păi, cine-i cel mai tare din parcare

– nu este o expresie academică

– pînă ajung eu la academie m-ai lămuit buștean!

– nu sesizez virgula….

– poate e în jargon

– obrăznicuță ?!?

– eu? nuuuuu! te rog fumos să îmi dai trei lei pentru film

– iată cinci, ca să îți iei și pachețel cu actor, păstrezi fotografia, dar lama de gumă o dai altcuiva, bine?

– săru’mîna!! îți spun la întoarcere dacă se vorbește în jargon

despre film, acum nu îmi amintesc prea bine, nu mă dădeam în vînt după westenuri, dar știu, da!, acum știu că acea fotogafie în care Alain Delon avea zîmbetul cel mai frumos, el care zîmbește atît de rar în filme, acea fotografie o aveam din acea colecție, dar va trebui să caut și să să aleg o altă fotografie cu ”îngerul (de)căzut” pentru a-mi aminti cum se îmbinau cîndva matematica și structuralismul…….

cu jargonul vitualului m-am familarizat, cît de cît, regulamentul scris și nescris îl respect mai greu;

în spațiul virtual ,destul de restrîns, în care mă mișc eu am întîlnit două site-uri, fiecare putînd fi considerat cel mai tare din parcare – nu le voi numi, nu doar pentu că blogrollul meu nu este la vedere, ci pentru că nu vreau să nedeptățesc pe cineva

un coleg de clasă primise din srăinătate un penar cu totul deosebit, semăna cu o cutie muzicală, iar uneori se auzeau fragmente scurte dint-un cîntec vesel, cîmpenesc

cîntec vesel, cîmpenesc? privesc pe calendarul monitorului și îmi dau seama că încă este august și este încă vară,

sunt frumoase poveștile de august

frumoase și dureroase

gustul și culoarea primăverii

uneori este atît de greu să te întorci…

întorcîndu-mă de la o altă piață, trecînd și pe lîngă aceea de flori, m-am surprins spunînd ca odinioară, în vremurile acelea senine și vesele:

din cireșe-mi fac cercei ca să fiu frumoasă,

un inel din flori de tei degetul mi-apasă

iar cînd mama va veni, blîndă, să mă culce,

sărutarea ei va fi o căpșună dulce

nu-mi cere să zîmbesc! astăzi îi spuneam cuiva (sau poate îmi spuneam mie însămi) că sunt clipe, zile, ani, vremuri cînd geamătul reținut al unui suflet (de copil ?…) nu mai răspunde LA sunetul diapazonului; și nu am aflat ce și unde să caut cEvA

și totuși, La Mulți Ani, COPILĂRIE!

[partea cea bună, luminoasă este scrisă  cu gînd drag pentru o fetiță, G. 🙂 ]

acele cuvinte limpezi

ce dar minunat am primit de ziua mea! un dar așa cum numai prietenii din copilărie știu să (îți) facă

și astfel am urcat nimășelul și Nimașul și Runcul, grădinile largi de la marginea pădurii, pînă unde coborau căprioarele,

                                                                                                     

  

am găsit și acea apă limpede de care aveam și am atîta nevoie și despre care Ana (de fapt și-n fapt, tot eu…) a mai scris pe aici

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mari, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

așa cum bine îmi făcea și apa Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de lîngă Borsec a bunicilor noștri (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine pietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare dată și nu era nevoie de uscător de păr și nici de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

privind și simțind fiecare frunză, fiecare casă, fiecare fir de iarbă, fără patetism ieftin, dar cu mare drag, am înțeles că peste ani am avut resurse pentru toate încercările tocmai pentru că draga mea copilărie este foarte … ”împărțită” între Copșa, Corbu și Brașov și poate de aceea este atît de plină, de frumoasă și mereu ”vie”, tonifiantă; 

tot pe acest loc din spatțiul cel fără de sațiu m-am izbit, în urmă cu vreo 2 ani, de un zid care avertiza că nu exită drum de întoarcere spre copilărie

acum îmi vine să strig și chiar o fac :

CÎT EȘTI DE FRUMOASĂ – LA MULȚI ANI, COPILĂRIE !

și iată cum mi-am regăsit cuvintele ; curate, întregi, sincere și adevărate, despre prietenie se poate scrie privind mereu linia orizontului, despre dragoste, îți scufunzi ființa cuvintelor și vibrațiile personale (probabil că și invers…) în infinit, iar dacă reusești să le păstrezi pe acestea două – prietenia și iubirea, atunci poți să scrii despre orice, fără să ți se ceară vreun bănuț

am învățat să spun cuvintele de maii sus, scrise cu litere mari și în română și în engleza cu accent irlandez și în spaniolă și în arabă, dar ca să primesc întregul dar de ziua mea, oare voi reuși și în vietnameză ?

[offf, greu mai e să-i împaci pe unii poligloți…. 😉 ]

după aceea, vom încerca să redevină un blog cît de cît serios

cît ești de frumoasă!

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!