un alt început, totuși

🙂

….. și totuși…. nu am ratat ”apariția” pe blog în ultimele zile ale primei luni din acest an… totuși…ce aș fi ratat, de fapt, ce aș fi pierdut? mă întreb dacă timpul conjugării este cel potrivit pentru o stare care, în afara blogului, s-a prelungit mai mult sau mai puțin cu voia mea; cînd nu pot să-mi controlez și să-mi stăpînesc stările (unele tot mai dependente de altele) ce rost mai are să pomenesc despre ratări? și după ce am pierdut, cu un refuz politicos, spectacolul unor artificii și convenționalul urărilor printre sărutări și licori de tot felul, liniștea dorită nu a izbutit să amîne mai mult de două zile amestecul de speranțe ale unui (nou) început cu grijile și nemulțumirile concrete, alături de toate cele rămase neterminate dintr-un an trecut, deja, din teancul de pe măsuță, din fișierele virtuale sau din dosarele și caietele reale dintre care prea puține au reușit să își schimbe locul; nu a fost nici bucuria unui cîntec nou, neauzit de mine pînă acum, nu a fost binefăcătoarea respirare a unui poem încă necitit, însă revederea unor filme mai vechi și atît de greu de găsit, a mai calmat ceva din neliniștile aflate din sursele de știri rămase credibile, dar și din disperarea unor breaking news-uri care trimit problemele grave la periferia ridicolului; sincer, fără vreun motiv anume, acum, la sfîrșit de ianuarie, am eșuat într-o încercare pe care mai demult o evitam – aceea de a prelungi un somn mai lung

image1

iată-mă trezită și cu simțurile treze, dezmorțite bine de tot, cu problemele mele care mi-au rămas fidele, trecînd alături de mine dintr-un an într-altul, privind de la înălțimea unui început peste zarea, încă încețoșată, la zbuciumul unei lumi bulversaNte și îmi spun că va fi un an interesant, totul este ca sateliții să funcționeze, conexiunile să fie bune, cerneala din stiloul clasic, tusul din pixuri și din cartuș să fie în cantități suficente, căci fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă, fiecare întîmplare putînd să fie … o poveste

și așa, ca pentru început ( deși începuturile mele se aseamănă cam prea mult între ele), încerc să mă desprind de neajunsurile cotidiene, de aspectele tot mai perfide sub care lumea se lasă prea ușor acaparată sau copleșită de rău, mă rotesc odată cu Pămîntul, căutînd ceva, un punct de reazem cît voi mai rezista pe acest colț de spațiu de refugiu, cam întunecat (punctul acela -sentință al lui Arhimede, pentru mine a rămas în caietele vechi…) și dintr-o dată vreau să fiu la mare

magig....

dar locul este deja ocupat, o siluetă înaltă la marginea plajei, profilată pe întinderea valurilor într-o lumină greu de intuit pentru mine dacă este răsărit sau apus, este de o frumusețe care trimite gîndul la dunele deșertului; dar oare nu spuneau grecii că frumusețea este aspră? și mă întreb cum arată insula Thassos iarna

la mine și începuturile sunt ca niște ratări

dar altfel cum aș fi putut să nu pierd ocazia de a mulțumi celor care au trecut (și vor mai trece, poate) în lipsa-mi, pe aici?

cît ești de frumoasă!

maargareta

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!

bellissima Squadra Azzurra

era sau a fost seara care a urmat unei zile  care ar fi putut sa fie mult mai buna, daca nu s-a vrut a fi generoasa, pentru mine ;

si cum eram certata cu mine insami, cu tot (nu neaparat cu toti) din jurul meu, cu javra asta pe care, orice mi-ar  oferi si mai ales ce nu imi mai ofera, continui sa o iubesc chiar mai mult decat o respect (relatie pe care nu am dispozitie sa o ”dezvolt”,  zau asa ), nu am deschis radio-ul, nu am deschis calculator (si ele ar avea nevoie de tratament, de ingrijire, de mai multa atentie, dar  sufera in tacere pe lista de asteptare de mai bin de un an….), nu am deschis vreun  ziar, iar dupa doua ore de somn chinuit, buimacita, am luat/infascat nervos puterea –adica telecomanda (Mottu Pitis spunea ca in casa cel care detine telecomanda tv are si putera, in familie desigur, desi… , dar nici asta nu dezvolt) am apasat pe buton si … m-am trezit de-a binelea : tocmai incepea a doua semifinala de la Euro 2012—Germania-Italia; ca sunt fan Squadra Azzurra o stiam/siu si o declar de vreo (2012-1978=34)de ani; eram in scoala si era o perioada in care imi organizam norma d e pagini ca si  pauzele in functie de meciurile transmise din Argentina (cred ca a fost ultimul Mondial transmis de TVR inainte de 1990), imi placea Kempes, dar nu tineam cu nimeni; si era chiar reconforrtant sa privesti fotbal de calitate, linistit, fara emotii; nu reusesc sa imi amintesc care a fost meciul in care a inceput sa imi placa Italia si s-a dus linistea…; dincolo de acel strigat, devenit legenda al comentatorului, mi-au ramas peste atitia ani pletele brune ale  lui  Mario Kempes si  cuvintele lui  Cristian Topescu, la sfarsitul semifinalei Squadrei Azzurra cu portocala mecanica (nici atunci nu mi-a placut portocaliul…) :”Nu stiu aca vom avea o mare invingatoare, dar avem o mare invinsa” ;I in clipa aceea , ca la un final de film (gen drama) bun nu mi-am mai oprit lacrimile

imi place si acum Squadra Azzurra si nu doar pentru ca are echipament albastru, iar cu ani in urma avea si jucatori frumosi si buni (acum sunt mai mult buni decat frumosi 🙂 …) , dar in acea seara de miercuri din aceasta saptamana, incepand de la patosul cu care cei unsprezece cantrau imnul  Italiei,  (pentru o clipa am avut senzatia ca trebuie sa aleg intre Verdi si Wagner… asta chiar as putea sa o “ëxplic”, dar nu acum!), dupa care am reusit sa fiu aacolo, in atmosfera jocului, unde, pe monitoarele poloneze se vedeau mai mult suporterii germani )

si astfel am uitat ca ma doare nu numi bratul , ca nu imi priesc decat orasele mari, am uitat  ca mi s-a aratat, in urma unui commentariu umbra ghilotinei, de parca nu eu as fi scris tot pe aici, pe undeva, pe blogul meu,  ca exista si o ghilotina a sufletului, pentru o clipa, ceva mai tarziu, cred ca a doua zi, o sinapsa m-a trimis pe blogul meu mic, unde, prêt de catva timp, incercand mai mult pentru mine insami sa scap de obsesia unui film, m-am pomenit dandu-mi mie insami un fel de replica la incercarea de a intelelege problemele pe care,vai!, nu le rezolva nici politicul, nici drama unora, nici prostia altora, nici cinismul, care, perceput la nivelul omului modest si simplu, atunci cand atinge rani sau cicatrici personale, ustura si nu a fost / nu a existat nici dorinta, poate uneori omeneasca, de a fi resimtit acel sentiment si in sens invres,

in acea seara jocul Squadrei Azzurra  m-a ajutat sa inteleg, inca o data, ca bucuria sportului poate sa readuca zambetul, ca se poate da mana cu adversarul in modul cel mai civilizat cu putinta, ca am si ca avem cu totii si fiecare dintre noi dreptul la astfel de momente frumoase, tocmai pentru a trece sau a-l suporta mai usor pe cele multe si coplesitoare pana la covarsire (frumusetea sportului adevarat consta si in refuzul acestei stari/situatii nefiresti omului)

in timpul jocului nu m-am gandit la ceea ce se petrecea in spatele usilor grele de la Bruxelles, chiar daca cele doua echipe sugerau mai mult decat semnificativ miza jocului din afara gazonului verde de iarba,pe care se rotogolea o minge de fotbal nu o moneda poleita si suferinda

de fapt, banuiam din cele aflate cu cateva zile in urma, ca la intrebarea pusa in urma cu un an pe acest blog negru, daca Giraudoux are sau nu dreptate, raspunsull este afirmativ,

iar dupa meciul la  care banuiesc ca s-au uitat toti … decidentii… de care depinde soarta  nu doar a unui batran continent, apare – deloc imprevizibil- ideea unui federalism fiscal si bancar, inclinat de la inceputuri spre un compromis, o  favorizare, de fapt, tocmai celor doua finaliste din aceasta seara

dincolo de orice coincidenta sau de  ironie a hazardului , cine mai crede ca intre fotbal /sport si bani  nu exista vreo legatura?

maine incepe o noua zi dintr-o noua saptamana cu probleme si griji vechi si noi

si in aceasta seara tin cu Squadra Azzurra

(daca Spania ar fi jucat cu altcineva…..)

maine incepe o noua zi

nimic nu opreste gandul sa se indrepte spre Londra Olimpiadei, nu-i asa ?

o zi frumoasă

 

 

   nu am primit o carte rară

         și nici una nouă, scumpă și  elegant legată

    nu am primit nici un disc pentru un pick-up sau o combină cu ace tocite

          și nici un DVD care să îmi capteze curiozitatea prin performanțele sale

                                                mai mult decît prin conținut

     nu am primit flori nici de la florăria de la parter

            și nici de la prietenele tale cu tarabele lîngă fîntînă

    nu am traversat vis-à-vis la Național – nu aveam bilet

              și nici norocul la un bilet în plus nu l-am încercat

    nu am auzit scrîșnetul roților în fața căminului

               dar tanti Aurica, portăreasa, și-a primit cartonul cu trufe de la Scala

     nu am primit o sticlă cu Lancôme

                 și nudoar  mireasma de pădure proaspat trezită a pătruns năvalnic

                                                                             pe fereastra deschisă

       nu am ascultat Mozart nici în camera ce dădea spre bulevard

                   și ni în loja de la Ateneu

       nu am primit nici un tablou

                     șinici vasul de ceramică nu era finisat

        nu am mîncat înghețată din fructe de pădure

                        și nici flori de soc nu am găsit

        nu am deschis telefoanele încărcate seara

                         și nici rucsacurile nu le-am atins

        nu a fost o zi cu surprize așteptate și bucurii care tonifiază

                                                                       ca orice bucurie

 

 

              m-ai cuprins, ca de obicei, după umeri

              și am mers pe jos pină pe strada  Galați colț cu Tunari

               să privim magnolia înflorită

 

               apoi

 

               am mers pe banca din parc, cea dintre mesteceni

               și am privit perechile de îndrăgostiți

 

                toate femeile radiau

 

     a fost o zi rumoasă

 

                  în cumpăna nopții ai dispărut înspre hăul tău flămînd

 

 

 

                   și nu, nu am visat; a fost aevea

 

                    după zece ani afișul făcut sul pe bibliotecă derula pe perete o viață întreagă

De iubire, de ziua ta

  

      Ne știm dintoteauna

                            de la începuturile mele   

   te știam frumoasa, acum ești tristă

        este un an în care așa suntem:

  pline de griji,  copleșite de nevoi, de necazuri

   cu sănătatea șubrezită și ne gîndim cu grreu că ne vom reveni în bine

   eu sunt doar eu, o ființă obișnuită, care acum chiar nu mai ‚reprezint’/ nu mai contez decît ca un număr de CNP, care încă mai figurează in unele evidențe:

 Tu trebuie să reziști la tot, la toate, la  toți și la toate:

    te-au invadat răutatea, prostia,  ura, s-au jucat de-a experimentele cu tine, implementîndu-și toți inepții și incompetenții visele lor nebunești de grandomanie pînă  te-au urîțit

 ești (și suntem) singure și sărăcită/e

     în copilărie tata-mare îmi spunea despre tine că ai fost cîndva, nu chiar foarte demult, frumoasa și rotundă precum o pîine coaptă în vatră

              … vatra… Vatra ești tu însăți

  te  iubesc fără a putea explica de ce sau pentru ce, dar știu că altfel sau altceva nu aș putea simți fată de tine, decît o dragoste ce nu se așează lîngă celelalte iubiri sau feluri de iubire

    ești și rămîi reperul meu principal în lumea asta mare, de unde, în vremurile cînd puteam să o văd, să o cunosc, să mă bucur de surprizele sale, în clipa cînd îți simțeam marginile toate celulele mele se așezau mai bine în lăcașul lor – eram din nou acasă

                        aceasta ești Tu: A-casa mea, a noastră

               îngăduie-ne, mi mult sau mai puțin buni, înăduie-ne pe fiecare și adăpostește-ne, căci ai tăi rămînem, chiar dacă nu te merităm

                                     La Mulți Ani, ROMÂNIA!