cît ești de frumoasă!

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!

Limpezimea apei

Adeseori  m-am ‘lăudat’ că am memorie bună…mă rog, credeam că este ”partea mea cea mai ‚tare’ ”…

acum încerc și nu reușesc să îmi amintesc cîți ani aveam cînd m-a întrebat bunica mea care cred eu că estecea mai limpede și nesărată apă; cred că aveam ceva mai mult de 9-10 ani, că eram în faza/perioada lecturilor care scăpaseră din lista –niciodată respectată întocmai – a lecturilor obligatorii, altfel nu pot să=mi explic răspunsul, pe care acum, ca și cu destui ani în urmă, nu l-aș mai putea rosti sau scrie de teama de a nu mă îneca în mertafore (am mai scris despre profesorii minunați din școala unui orășel de provincie, dar cum este prea ”fierbinte” pentru aceste zile de iulie capricios și nu aceasta caut acum…);

am răspuns, uitîndu-mă la plăcinta cu vișine, scoasă din cuptor,

-lacrima, da’ de  ce …?

– știi tu ce știi

– adica? ce știu atît de bine?

– același răspuns l-a dat un scriitor într-o emisiune pe care am auzit-o la radio ceva mai devreme

– da? și ce nume are scriitorul? dar îmi dai mai repede o bucată mare de plăcintă, pentru că azi nu am de gînd să citesc, mergem în poieniță, la colibă, venim spre seara, pînă se întunecă, așa că nu-l mai pune pe tata-mare pe drumuri

-atunci iei și bidonul mic să aduci niște apă de la izvor?

– s-a făcut; săr’mîna…

și s-a făcut de o zi  de joacă, a naibii de frumoasă, ca mai toate zilele copilăriei mele;

drumul spre și dinspre poieniță trecea pe lîngă un izvor natural, dar îngrilit și amenajat de către oamenii din cvartalul de cîteva blocuri și case de la ”drumul Blajului”, cum i se spunea acelei zone și care, pe atunci, pînă prin anii ’80(sec XX) nu arăta deloc ca acum…;

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mri, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

așa cum bine îmi făcea și apa  Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de  lîngă Borsec a bunicilor noști (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul, în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine poietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare data și nu era  nevoie de uscător de păr și nici  de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

și aveam să caut mereu cîte un izvor sau cîte o cișmea la margine de drum, ori ascunsă printre blocuri și case (tot mai rare și mai greu de găsit, ele, acele cișmele)

eu sunt un semn zodiacal de pămînt, dar îmi place apa, îmi plac mai mult apele curgătoare decît lacurile, iubesc mult, chiar foarte mult marea, poate și pentru că are valuri,

dar știu, pentru că am simțit, că,uneori, ea poate fi mai aspră decît deșertul (mă repet, cumva?)

așa cum știu și că atunci cînd nu mă voi mai putea împăca nici cu lumea, nici cu mine însămi, atunci cînd nu voi mai găsi nici o motivație, există, pentru mine refuzul de  a  mai bea apă;

acum, încă mai caut, din ce în ce mai greu, acel Izvor al Tămăduirii, nu doar în rugăciune sau în gîndul către Cer,  în drumurile mele, atît timp și atîtea cît(e) îmi va fi dat să mai fie;

și pășesc pe drumuri și poteci netede sau întorocheate  și abrupte, curate ori cu scaieți de tot felul,doar-doar mai găsesc un izvor cu apă limpede;

mă opresc pentru o clipă  lîngă o apă în care privesc//zăresc  chipul unui copil, un chip bine-cunoscut; în clipa următoare disting o voce ca un ecou: ” nu mă vei regăsi cu adevărat decît dacă te reîntorci la mine, nu mai trebuie să cauți nimic altceva, nu te mai frămînta  pînă la ostoire să devii ceva sau să fii altCineva, rămăi aici pentru totdeauna și nu mai privi în jur, peste aceste margini”; deodată mi-am reamintit că știam de mult aceste vorbe și ridicînd instinctiv privirea, am zărit un șuvoi de apă albă cum nu mai văzusem vreodată, aproape argintie, alunecînd peste pietre, printre copaci și iarbă înaltă și verde – și atunci am înteles– locul în care ajunsesem era Valea Vieții;

m-am ridicat în picioare și am privit în jur, apoi spre apă, dar chipul copilului dispăruse, iar în locul său aluneca umbra unui cal alb, ca din poveste;

și totul, tot ceea ce vedeam, ceea ce auzeam, ceea ce simțeam m-a trimis cu gîndul înspre cel mai frumos și mai tulburător basm dintre toate pe care eu le știu; asemenea lui Făt-Frumos ajunsesem în Valea Plîngerii, care era, de fapt, Valea Vieții și încălcînd înțelegera sau interdicția, trecusem din ”vremea uitată”, într-o altfel de vreme, un altfel de Timp, unul care curge, care se roteste și se roșteste, unde sunt amintiri, există dor și durere, îngemănate cu bucuria și cu freamătul, vibrația sufletului care caută, cu neliniștea unei făgăduințe care trebuie îndeplinite;

pentru mine  nu a fost ῭un pas greșit sau o alunecare῭, ci consimțirea unei chemări, nu a unei simple ademeniri înspre o trăire adevărată, menită a trece într-un timp al amintirilor;  menirea lui Făt-Frumos este să cutreiere lumea pînă va găsi făgăduința pentru care s-a născut: Tinerețe făra bătrînețe și Viață fără de moarte;

eu voi continua să merg și să caut acea apă limpede care spă îmi liniștească, să îmi vindece durerile  trupului și ale sufletului și să îmi țină gîndul treaz și binevoitor întru toate;

acest zid negru s-a vrut a fi și este un fel de refugiu, un loc în care litere și semne se adună în cuvinte adeseori, de prea multe ori, ciuntite care se încumetă a exprima, a arăta gîndul meu așa cum sunt stările mele; mai mult sau mai puțin senuine sau întunecate;

avem nevoie, eu și paralelipipedul meu subțire, abia perceptibil chiar și în spațiul virtual, de stropii apei limpede și proaspete.

 

 

Izvor de apă vie

 

   de George Coșbuc

A fost demult odată, spun oameni, un izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

Căci cine bea din ele oricând putea să scape

Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea

Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

Cu braţul său învinge, cu arma omenească

Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,

Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni

Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

Că-i sec detot: şi totuşi, în piept tot omul are

Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!