ratările iernii

De dimineță a trecut Elvira pe la mine ca să îmi lase cartea cu Sonetele lui Shakesspeare, traduse d Violeta Popa, carte pe care voia să o ia cu sine miercuri seara la reuniunea bisăptămînală de la club sau de la cafenea, mai exact. Cum eu băusem, deja, cafea, s-a descurcat mai bine singură, în bucătărie, în timp ce eu încercam să fac loc pentru ceașca ei cu cafea și scrumieră, adunînd hîrtiile risipite peste tot, ca de obicei. După ce i-am repetat motivele pentru care nu am însoțit-o miercuri seara – frigul, problemele mele cervicale și teama de viroze, mi-a făcutt un fel de raport a ceea ce s-a întîmplat la reuniunea din acea seară, amintindu-i pe cei cîțiva absenți și spunînd că au apărut cîteva figuri noi, pe care eu, care nu mai fusesem pe acolo de aproape un an, nu le cunoșteam; la muzică s-au cam înțeles, s-a ascultat ceva muzică preclasică, dar ea, nefiind familiarizată cu acest ”gen”, nu a știut să spună compoztorul; s-a recitat și s-a citit, după talentul fiecăruia mai mult din clasici și simboliști englezi, francezi și americani, irlandezi nefiind sigură dacă au fost amintiți, precizînd ca în trecăt, dar fixîndu-mă cu privirea ochilor săi negri, impecabil rimelați; discuțiile și problemele au apărut la alegera filmului, hotărîndu-se să fie tot ceva clasic, sau ceva mai vechi. Și cum fiecare avea o preferință, într-un moment mai calm, Anton, scriitorul prolific și de succes, a pus pe masă un DVD cu Love Story, ecranizarea lui Arthur Hiller după povestea lui Erich Segal; ‘Ana îi spune filmul majorității tăcute’ a adăugat Anton; fără entuziasm sau curiozitate, dar din respect pentru Anton, s-a urmărit filmul, fără pop-corn sau alune, dar cu cîte o bucățică de ciocolată; i-am amintit Elvirei că expresia aceea eu o găsisem în tăieturi rămase de la ai mei din presa vremii, cea de la începutul anilor’70 și chiar nu aveam dispoziție de contraargumente sau de schimburi de opinii mai simple, așa/ astfel încît la întrebarea ei cam nervoasă dacă cei care protestau atunci în diverse forme, nu erau și ei foarte mulți, m-am mulțumit să-i răspund că trebuie să se țină comt de îmtregul și complicatul context de atunci; ‘acum e mai bine? și la ei, dar și la noi? Lămurește-mă tu, cea care citești presa, urmărești știrile și dacă ai stat acasă, poate îmi spui și mie cum au fost cele două conferințe de presă care au inflamat și mai tare spiritele și datul cu părerea ?’ a spus Elvira ‘mu știu prea bine pentru că m-am uitat la patinaj artistic, proba de perechi, de la Pyeongchang și m-am săturat să-i tot întîllnesc zilnic pe Euclid, BolYai și Lobabcevski în același puct de inflexiune și cum a fost?’ ‘sincer, pentru mine, sub așteptări, pînă acum, perechi și simplu băieți’, dar am văzut cîteva dintre nominalizările pentru Oscar, la categoria filmul străin, iar la tv am revăzut ”Night train to Lisbon”, care mi-a plăcut și mai mult acum’ ‘ nu e ok, pe la televiziuni se vorbește mai abitir decît în mahala, iar ei îi arde de călătorii cu trenul și de poezie sau ce-o fi găsit pe acolo; mai ai poezia aceea a ta, Spirala morții, dacă tot este sezonul?’ ‘da, dar este și pe blog, deși… nimic …, da, este’. După plecarea Elvirei mi-am amintit că am pierdut o emisiune la radio, dar cîte nu am pierdut chiar și în ultimele săptămîni- Carnavalul de la Veneția, Festivalul San Remo, unele evenimente interesante din oraș; ”dorință fantomatică și nostalgică”, am auzit-citit în filmul german Trenul de noapte spre Lisabona și amintintindu-mi de O poveste din Lisabona, mi-am spus cu voce tare, imperativ: anul acesta trebuie să văd Lisabona!

Reclame

și se preling cuvinte

dintr-un an în altul,

iar cînd secunda și minutul strivesc printr-o atingere eternitatea,

unii au idealuri,

alții au curajul să viseze

și fiecare își pune o dorință,

cărarea este aceeași, dar trebuie să pară alta, mai netedă și mai aproape de lumină,

punctele de inflexiune le simt cei singuri pentru care sensul traiectoriei nu prea contează

și totuși trebuie să (a)pară și chiar este un nou început;

un dar real ce se va dovedi a fi o amăgire?

nu știu să-l merit pe deplin, dar nici să-l pierd nu vreau ca pe un basm visat aievea

Mie,-n geam, o stea-mi bătea, albastră.

Trecutul mi-l aduc aminte vag,

Ca pe un vis ce s-ar putea să mintă

căci, da, e-adevărat:

eu început-am anul sub semnul lui Esenin;

cît despre celelalte surprinzătoare lucruri ce-am aflat, las anul ăsta nou să curgă lin și bun

UN AN BLÎND ȘI BUN, celor care treceți pe aici

unde încerc să caut, să adun,

închipuindu-mi că se aud

1a

cît ești de frumoasă!

maargareta

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!