reazem imanent

0e93654040ee3b33fefb1296555a928bUps! Prea multe bucăți luate deodată, noroc că eram aproape de perete, altfel, cred că talpa papucului ar fi indoit una sau două coperți și chiar ar fi fost păcat; vara s-a prelins, așa cum s-a putut, așa cum i sa permis de către fiecare, printre mașini și avioane, plaje și serpentine, ori printre spaliere, parcuri, mingi, reviste și muzee, iar dacă nu a fost o vară sau vara promisă, nu va rămîne ca vara uitată, urma sa prelingîndu-se printre și peste rafturi, cutii și saci ce nu și-au găsit, încă, locul potrivit; gândului meu schimnicia să-i razimi – de cîteva zile încerc și nu reușesc să îmi amintec de unde au apărut într-o dimineață în caimacul cafelei din ceașca din bucătăria mea; nu gîndul meu este cel care are nevoie de sprijin, astfel că aproape zîmbind, pun cu grijă teancul din brațe pe unul dintre rafturile libere și așezîndu-mă pe taburetele lăsat dintr-o inspirată neglijență acolo, întreb dacă Vlad nu avea intro după-amiază dreptate cînd, tachinîndu-mă, îmi propunea să le așez fără să țin seama prea mult de genuri, autori sau alte așapretinse criterii, ci pur și simplu să le asortez după coperți, scăpînd astfel, de obsesia rîndului doi de pe raftul al doilea din cel de-al doilea corp al mobilei; da, ar fi o soluție și chiar nu aș ști și nici nu m-ar mai interesa pe moment ce sau care anume a ajuns în cutiile din debara și pentru prima dată cred că m-am întrebat de ce nu mi-am închis și eu balconul, în clipa următoare auzindu-se o îngrijorare pe mai multe voci: ‘cum?? să ne lași în frig? !’

acolo, pe un alt balcon, nu v-ar fi atins nici ploaia, nici vîntul, nici furtunile, ci, mai frumos ca int-o poezie de-a lui Minulescu v-ar fi insoțit și răsăritul și apusul și visele și nopțile, în timp ce aici, ne sprijinim reciproc neîmplinirile și tăcerea; după două înghițituri de ceai am stricat reflexia luminii de afară pe coperta lucioasă a unui volum de poezii pe care l-am pus pe raftul al doilea, unde oricum, va ajunge, argumentîndu-i cu voce potolita, calmă, fră nici o altă vibrație: „nu în fiecare zi este Septmbrie, iar acum, aici, afară, este unul minunat!”

credeam că inchisesem mobilul, dar cum era pe silențios, am observat lumina ecranului și cu o șovăire l-am luat în mînă- era Tomas:

– Salut, Anya! Te deranjez?

– Nicidecum! Tu, niciodată, știi bine, de unde vorbești? Unde ești,Tomas?

Rămîn două săptămîni în oraș pentru ultimele formalități, acum vorbesc de pe terasa nouă a Cafenelei, suntem vreo patru și mă gîndeam că poate vii și tu

În seara asta? Putem amîna pentru mîine?

Desigur, cum vrei și cum te simți tu….așteaptă o clipă să înțeleg ce vrea să spună Vlad… a, da, spune că el crede că te-ai bucura să afli că zilele astea trebuie să apară și Sergiu, care caută odihnă după luni de lucrat de-a lungul vestului american, iar eu îți sun că Virgil, Ducele, a promis că aduce boabe din recolta în acest an… ce spui?

– Grozav, dar cred că vin abia mâine. Mulțumesc frumos și te sun eu mîine dimineață. Seară plăcută!

– Asemenea și ție și pe foarte curînd!

așadar, ca în anii de școală, ne reîntîlnim la începutul toamnei și reincepem jocul… sau începem un altul, unul nou? cine poate ști? Jocul între prieteni totdeauna este frumos, surprinzător și binevenit; fără să mă uit bine unnde și cum așez telefonul, am simțit pe încheietura mîinii înțeptura unei bucăți de piele roasă, aproape tăiată- era un volum vechi de Vladimir Streinu și am deschis la întîmplare, iar după primul vers, nu am tresărit de mirare, ci am copiat ultima strofă, lipind-o de o ușă interioară, lîngă un poster cu Osvaldo Laport

Orice alintare pe trup se abate,

Doruri pun umbre pe suflet – departe;

Ducem, alăturaţi, înspre moarte

Singuri singurătăţi ferecate.

                                                ( Vladimirr Streinu – ritm imanent)

 

Reclame

– frappée și răutăți

th (3)Hey, cu nasu-n cafea, cu capu-n ecuații, cu sufletul prin filme? Ți-am adus un frappé, are multă frișcă adevărată, dar pentru mine există un suc rece?

– Da, în frigider, te descurci singură, scuză-mă, te rog, termin în două minute.

– Trebuie să te avertizez că dacă nu apari mîine la Cafenea, ți se retrage legitimația și ca urmare și dreptul de membru al Clubului.

– Zău?! Și cine hotărește, care forum statutar? Serios, Elvira, nu am dispoziție de astfel de glume,iar dacă nu este doar o glumă, asta e, mă resemnez. Nu îmi rezolvă nici unul de acolo problemele, nu îmi clarifică porcăriile apărute în factura de gaz, nu îmi inlesnește schimbarea furnizorului de cablu tv și internet, nu merg în locul meu la fizioterapie și nu ma ajută la zugrăvitul, mai degrabă șantierul din garsonieră.

– Dar cum și cine să te ajute femeie, dacă tu nu spui nimic ? Iar nesuferitul ăla nu scoate o vorbă, vine, abia salută, își cumpără fructe de mare, dintralea aduse și ținute pentru el, bea apă sau ceva coniac și pleacă, abia îmi răspunde la salut; te muți tu și rămîne el?

– Nu. Vindem. Dan mă ajută atît cît poate.

-Aha, o veste de care trebuie să ținem seama, avea dreptate Vlad.

Cînd am ridicat privirea spre ea, s-a apropiat, cu un aer preocupat, de laptopul de pe măsuță

– Eu te iert pentru toate, ai pus ca fundal poza cu mine facută vara trecută în Grecia, anul ăsta nu merg singură în Cipru, oh, scuză-mă, sunt nesimțită, recunosc….

– Deloc, nu-ți face probleme pentru mine.

– Eram curioasă ce mai scrii, ce mai citești online, pentru că nu te mai găsește omul pe nicăieri, nici pe FaceBook, nic i comentînd pe diverse site-uri, iar blogul e în letargie.

– Nu am nici timp și nici dispoziție pentru așa ceva, s-au adunat prea multe și prea urîte, nu vezi cum arată brațul și umărul stîng? asta trece, dar răutățile altora, lasă cicatrici adînci.

_Adică?

– Te vei lămuri și ți se vor confirma unele bănuieli în viitorul aproiat.

– Deci, mergem la FITS! Uraaaa!, aduc o inghetată mare , cu ciocolată și frișcă, de care-ți place ție. Jură că nu te vei răzgîndi și vom sta la hotel, în Centru, așa, ca să știe unii că orașul este pentru toți.

– Dacă deinde de mine, nu mă răzgîndesc, dar ție chiar îți merge mintea, ceeea ce știam, de fapt și îți funcționează bne instinctele, doar mă cunoști de o viață; ieri am avut o zi de coșmar

– De ce pui tu totul la suflet? știu că e geu, că anii noști frumoși nu se mai întorc, iar cei care nu au fost cu noi, atunci, nu pot înțelege anumite lucruri, cu tine ea se poartă ca și cînd acum te-ar de mînă duce la grdiniță și te-ar ajuta să înveți alfabetul, partea rea este că tu rabzi cît rabzi, dar dintr-o dată devii,vorba mamei tale, sodă caustică; tocmai de aceea, eu îți propun să citești, să scrii, să te plimbi, să ieși în lume ca să se vadă că nu ești atît de izolată pe cît cred unii; după ce plec eu, te așezi aici, pe scaunul ăsta și tastezi ce-ți trece prin minte, ne-am înțeles, clar?

– La ce bun? Eu nu pun poze de pe unde merg și nu fac selfie pentru FaceBook, nici abonată la vreun site cu vorbe ințelepte nu sunt, am un rînd întreg de asemenea antologii în bibliotecă, nu am nici cîine nici pisică, vizitele nu prea le întorc, iar eu dau puține Like-ri, citesc destul de puține bloguri, cam mereu aceleași, pare ciudat, dar cei care vin pe blogul meu sunt din alte țări, chiar de pe alte meridiane, deși blogul este în română, nu este înregistrat ca trafic, nu concurez cu nimeni, nu mă înec în metafore, nu scriu despre suflet răvășit și inimă albastră, nu alătur fraze cu imagini sau imagini cu fraze care să șocheze, o dată, într-o postare am pomenit din neatenție, cred, despre reultatul unui examinări RMN, ca apoi să mă pomenesc că o prietenă virtuală, vecină pe wordpress. mă compătimea pentru o boală mult mai gravă decît era și este actuala formă, în realitate; seara, fiind de serviciu, Dan a citit , apoi o săptămînă a încuiat laptopul în biroul său, știind că pe mobil, pe wordpress, în direct, mă descurc mai greu, așa că…., iar la Cafenea, crede-mă mai ales după ziua de ieri, simt nevoia de pauză.

– Nu cred că nu vii dacă îți spun că este săptămîna în care se alege cel mai interesant an al fiecărui deceniu, pentru mîine s-a convenit, cu largă majoritate, să fie anul1968, ce spui?

– Interesant!

– OK! Așa deci și prin urmare, mâine ne vedem acolo. Uau! Ce balcon frumos ai! De unde ai luat florile și cele din ghivece și perdeua superbă de pe zid?

– a trecut alatăieri Alin pe la mine, este în vizită la rudele lui, dar mai stă în țară două săptămîni.

-Abia aștept să-l revăd pe cel mai bun prieten al tău din copilărie și nu mă tem că-mi ia locul. Te-am pupat. Ne auzim la telefon. A, m-am întors să mai privesc incă o dată freziile, sunt superbe,dar perdeaua cea roșie este o minune. Pup și să fi cuminte!

După ce am auzit-o pe Elvira coborînd grăbită scările, am deschis ușa balconului și am privit florile de la Alin, amintindu-mi că de dimineață,cu ceșscuța de cafea în mînă, am rostit încet ceea ce credeam că uitasem, versurile lui Robert Duncan

You have carried a branch of tomorrow into the room

Its fragrnce awakened me

received_1515870328464799.jpeg

St Patrick’s – the second part

     Din cauza glazurii de la prăjituri aveam nevoie de un șervețel de hîrtie și cum în acel colț „destinat” muzicii nu era de găsit așa ceva, mi-am dat seama că îmi lipsește geanta, de fapt, poșeta tip plic și m-am ridicat să merg la bufet, de unde eram sigură că o recuperez, dar în clipa următoare m-am așezat din nou, cu un icnet de durere abia stăpînit; vecinii mei de masă au întrebat amîndoi, deodată:

– Ce sa întîmplat?

– Nimic grav, un junghi în glezna stîngă, vreau să merg să îmi caut geanta, cred că am lăsat-o la bufet

– Stai cuminte pe scaun , merg eu să o aduc, dar cum arată? a întrebat Dan

– Este una maro deschis, din piele, tip plic, are o montură mică cu numele meu gravat pe plăcuță. Mulțumesc!

– Am înțeles, mă întorc victorios peste cîteva clipe, privindu-mă scurt și zîmbind ciudat (acea poșetă era un dar primit în urmă cu ceva timp de la el)

– Ana, te rog scuză-mă, nu m-am oferit eu,  pentru că vreau să îți dau asta și nu cred că mai aveam ocazia pînă plec și nu am reușit nici de mărțișor și nici cu alte prilejuri, deschide, palma, te rog; într-un pătrat de hîrtie, incredibil de subțire, aproape transparentă, dar în care se obsevau culorile alb și orange, era un trifoi cu patru foi, natural.Untitled

– Tudor, e minunat, dar eu îl am și pe cel de acum trei ani, de la Veneția, de la Carnaval. Două poată și mai mult noroc și i-am zîmbit, avînd grijă să acopăr pachețelul cu palma stîngă pe margina mesei, chiar dacă, în felul acesta, cotul și antebrațul erau într-o poziție cam nepoliticoasă; nu mă simțeam în stare să-i susțin privirea, așa că, uitîndu-mă spre partea mai luminată și gălăcioasă a Cafenelei, l-am zărit pe Dan vorbind cu Aura, una dintre puținele persoane pe care le agrea, de aici și în general.

– Unde plecați de Sărbători? a întrebat Tudor, iar eu nu am avut curajul să-i spun adevărul, în cazul în care nu aflase, încă, agățîndu-mă de salutul cald al lui Anton, căruia i-am făcut un semn cu mîna dreaptă, simțindu-mi spatele mai relaxat în clipa în care Dan mi-a întins poșeta, adăugînd cu un glas calm și neutru că nu așteaptă recompensă.

– Dar un pahar cu apă cît mă costă?

– Mai vedem, negociem după; ai vreo preferință pentru o marcă anume?

– Nu, mulțumesc, doar să nu fie foarte rece; în timp ce se îndepărta, eu am strecurat Trifoiul cu patru foi în poșetă. De puține ori am băut apa din pahar cu atîta poftă și nevoie ca atunci.

– Pentru mine a venit timpul să plec, am promis acasă! și s-a îndreptat spre ieșire, în drum, oprindu-l Elvira pentru a-i înmîna un pachețel (aveam să aflu că erau dulciuri și DVD-uri cu povești și jocuri pentru Iris, din partea lui Tomas).

Pe neașteptate, simt un sărut timid pe un obra,z apoi un altul, mai hotărît, pe celălalt obraz și un salut pe două voci, deodată:

– Sărut mîna! Bună seara, Domniilor Voasre! – erau Vlad Zărnescu și Șerban Banciu, un operator de film cu frumoase realizări în țară, dar stabilit în Los Angeles, după participarea la un festival internațional și care, acum, avea o reputație de invidiat ca cineast independent. Am trecut repede peste prezăntări, întrebările și răspunsurile despre timpul scurs de la utima întîlnire, în urmă cu cîțiva ani și am stabilit să ne revedem și să discutăm pe îndelete în zilele următoare. cei doi au plecat să-i salute pe alții, Dan m-a întrebat dacă a mai cedat durerea din picior și abia apucasem să-i spun că se resimte și în umăr, cînd mi-am auzit numele strigat peste mese, de Liviu, un poet în generația lui Anton:

– Ana, tu ai mai pomenit pe aici petrecere fără muzică, fără poezie, fără… ceva din… și a dat a necaz din mînă. Deh, organizare de erudit specializat în toate și în nimic, unde e literatura? Eruditul ăsta fără nație n-a auzit de Swifft, de Yeats, de O B Shaw, de Joyce și nu a mai reușit să continue că l-au potolit comesenii săi. Am mai apucat să îl aud pe Anton, spunînd destul de tare: Ana, lasă, că tu știi ce spune preferatul tău, Beckett-’We are all born mad, some remain so’; aveam replica pe buze, dar au apărut Aura și Elvira, prima întrebîndu-mă dacă vreau să plec împreună cu ea acasă, comandase, deja un taxi, iar Dan, după ce încuvințase în locul meu, se întreba, alintîndu-se, dacă va găsi și el o mașină, dar Elvira ia retezat-o neașteptat:

– Frumosul meu drag, îmi ești dator din adolescență cu o noapte de dezmăț, așa că, hai să dansăm. Înainte de a coborî scările spre ieșire, am întors capul spre sală și privindu-i pe cei doi de pe ringul de dans, improvizat ad-hoc, am zîmbit cu admirație, dar și cu tristețe ’ce păcat! ciudate jocuri face viața cu destinele unora…’

Acasă, după plecarea Aurei, m-am pregătit de culcare, nu înainte de a verifica mesajele de pe tableta pe care, de obicei, nu o luam cu mine decît în deplasările mai lungi și am găsit un clip de la Tomas, era un poem superb, recitat de către însuși Beckett

Credeam că am nevoie de o noapte liniștită, iar eu am început să plîng din ce în ce mai tare, în lacrimile mele amestecîndu-se mai multe chipuri și neputînd să alung din minte, din urechi, din pieptul scuturat de plîns, din suflet: ‘Te-am părăsit vreodată? – Nu. M-ai lăsat să plec. ‘ , nemaiștiind cine era Vladimir și cine Estragon.