cuvinte pentru zei

și dacă războiul cu Troia nu se face,  troie-en-flammes-par-adam-elsheimer-v-1600
oare acum cînd săgeata din arcul slăbit al lui Ahile nu va străpunge umărul lui Siegfried,
ahilevestita sabie Balmung va răni grav călcîiul viteazului care se ferea doar de îmărăția umbrelor?     Siegfried
poate că viteazul elen va fi auzit cuvintele celui care luase comoara de la cei doi frați Nibelungi : ”a trăi … aceasta este răscumpărarea mea”
și poate le vor auzi deopotrivă și zeii și muritorii de azi
Anunțuri

ceaiul, berea și cafeaua

[oltima trăzmaie  făcută pe FB; GATA! – m-am potolit]

cafeaua și berea închinară (se atinseseră ușor, adică) cu un oftat:

ne așteaptă vremuri grele!..”

ceaiul nu se putuse abține:

– asta sună ca în finalul primului volum ”Copiii din Arbat”

– ce Arbat, care arbat, ce-i aia arbat?

– un cartier din Moscova

– acolo să mergeți cu toții, aștia care votați orbește,

– este cartierul lui Bulat Okudyava

– vezi? O spune pe față, e cu rușii, e clar!

– dar Okudyava este un mare artist, nu se lăsase intimidat ceaiul

– țara, statul de drept, democrația sunt în pericol, iar lui și alor săi le arde de poezie, pe deasupra și bolșevică!

– dar nu e deloc așa cum credeți

– ia mai lasă-ne cu prostiile tale, hai, cară-te, ia-i pe toți ai tăi și oprițivă-n Siberia

– cînd vă veți liniști și veți asculta baladele sale veți înțelege altfel

– hai, gata! pleacă!

– în democrație poezia și muzica sunt libere; pînă la vot și după aceea, noi toți să fim sănătoși


acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂

o zi depre care

controversele între istoricii adevărați, dar și între diverși …comentatori…, cu pregătiri diverse și cu înclinații spre documentarea serioasă și temeinică cel puțin discutabile, aceste controverse au fost și vor mai rămîne, cred eu, pentru destul timp de acum înainte;
despre ceesa ce știu eu, nu din manualele de istorie după care a învățat generația mea, am încercat să amintesc ceva în urmă cu cîțiva ani;
cam pe la vîrsta de 15-16 ani a început să mă preocupe o întrebare ” chiar nu s-a opus nimeni, nici în armată și nici în societate, în lumea care sprijine, în fond, așa cum putea războiul?” răspunsul, în esența sa ,îl primeam și acasă (de la oameni situați în acele zile din anul 1944 pe poziții atît de diferite), dar și la școală : lumea se săturase de război, de suferință, de greutăți, doar pe front au fost ceva probleme în primele săptămîni și nu din vina ostașilor români”

poate că așa a ”înregistrat” memoria mea la acei ani, dar am auzit-o de la trei persoane diferite –– în Proclamația către Țară, Majestaea Sa, regele Mihai I, s-ar fi adresat astfel ”Români și Românce” și mi s-a părut și atunci și acum atît de frumos și de profund respect față de întraga nțiune, încît în ultima săptămînă am început să răsfoiesc reviste mai vechi, atîtea cît/e mi-au rămas…) și să caut pe net. Dar pînă acum am găsit doar Proclamatia Majestatii sale Regelui catre Tara, cea pe care o știm cu toții (cei interesați, desigur)
și în timp ce citeam articole și interpretări subiective, pe lîngă regretul de a găsi în presa străină multe referiri la bătălia de la Stalingrad, precedată ca o ironie a istoriei de semnarea, cu exact trei ani înainte, a pactului Molotov-Ribbentrop sau despre eliberarea Marsilliei și foarte puține despre ceea ce se petrecea în România în acea zi și în acele zile, am început să caut răspuns la o altă întrebare : oare refuzul nedrept față de trupele române de a participa la eliberarea/cucerirea Berlinului în mai 1945 și nerecunoașterea multă vreme a statului de țară cobeligerantă alături de puterile aliate, se datorează trecerii trupelor  noastre dincolo de Nistru? caut răspunsul cu argumente și în cealaltă ”tabără”, nu doar la noi, unde părerile/opiniile sunt cum sunt, adică precum este și societatea acum…
controversată sau nu, ziua de 23 august 1944 rămîne o zi importantă

am găsit cu oarecare mirare în revista Historia – revistă care se citeste cu interesul adeseori stîrnit, recunosc!- condusă de către un zigzagalist, în prezent, remarcabil jurnalist altădată ….

am găsit și citit un articol semnat de Dan Falcan, din care am împărtășit ideile din paragraful final:

Datorită deciziei monarhului român, țara noastră a câștigat un timp prețios, suficient pentru punerea la adăpost a unei părți a elitei politice și intelectuale românești, care a reușit să se refugieze în lumea liberă. Acest fapt, precum și salvarea teritoriului național de inerentele distrugeri care s-ar fi produs dacă România continua războiul fac din actul de la 23 august 1944 un eveniment salutar al istoriei noastre. Ceea ce s-a întâmplat după aceea n-a mai ținut seama de voința celor care înfăptuiseră schimbarea din august, a ținut de voința decidenților la nivel mondial și, în ultimă instanță, de destinul istoric al României. HISTORIA, nr 151, august 2014

și atunci lumea se săturase de război, voia pace, ca și acum în multe, prea multe locuri pe planeta asta, unde cei mari și puternici nu vor să le audă (să ne audă?!?) glasul

Lideri care lipsesc

în 4 noiembrie 1995, cînd a fost asasinat de către un  extremist evreu, Președintele Ițhak Rabin participa  în Tel Aviv la o mare adunare/ manifestație pentru pace care a reunit peste 100 000 de oameni sub sloganul : ”DA păcii, Nu războiului”

îmi amintesc că în acea seară ne-a sunat Horia : ”deschideți  televizorul sau radioul, pe orice canal de știri reușiti să prindeți”

(pe atunci la tv prindeam BBC, EuroNews, CNN, TV5, Rai, France 3…, nu apăruseră canale de știri românești, de nișă, dar cu puține informații externe)

după cîteva ore am fost  sau am rămas convinși că  nu doar în acea parte a pămîntului lumea nu-și va găsi ușor liniștea

iar evenimentele din aceste zile…

(voi răspunde cît de curînd mesajelor lăsate la celelalte postări –- mulțumesc!)

Imaginile unei zile de 19 martie (peste ani)

!echec collectif

Castelul tau de ghiață l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am raătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

 

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg si inmiit –
Săsimtă că vibraza in lumi nenumărate…

                                                                                                                   Ion Barbu – Umanizare