bla, bla, bla la Cafenea

In prima clipă am să îmi las jacheta în colțul pe care noi îl improvizasem ca un fel de garderobă, cu rafturi, bare, umerașe, dar am renunțat pentru că mi-am dat seama că în cele zece zile în care eu am coborît doar pînă la magazinul de la parterul blocului, se instalase acea perioadă în care temperatura de afară era mai caldă, mai plăcută decît cea din interior, iar cafeneaua era dotată cu aer condiționat. Abia urcasem cele cîteva trepte, că m-a întimpinat cu veselia și cu privirea caldă, inconfundabilă, Vlad Zărnescu: ’Iat-o, înviată și tămăduită’, iar eu i-am răspuns cu un zîmbet slab ’Oarecum…’, cineva a completat mai mult ca o întrebare a cărei nuanță nu am reușit să o disting ‘și mai luminată, cu siguranță sau așa sperăm’, dar am recunoscut vocea lui Marius, un inginer specializat în automobile, coleg cu Tudor. Apropiindu-mă mai mult de cei adunați la patru mese, am constatat că erau mai mult de zece persoane, unele destul de puțin cunoscute mie, ceea ce era destul de neobișnuit pentru acea oră, într-o zi însorită de aprilie, dar atmosfera era destul de animată; l-am întrebat pe Vlad de Elvira și mi-a răspuns că va veni mai tîrziu. Liviu, poetul generației ’80 și Ionel, un coleg de școală, dar și de ”breaslă” cu Dan , au ținut să mă avertizeze că am nimerit în plină dezbatere a evenimentelor din ultimele zile, iar dacă nu eram la curent cu ce se întîmplă la noi și în lume, voi înțelege din discuțiile lor. ‘Credeți voi! Este, poate mai informată decît unii de la aceste mese, pe lîngă mine a trecut destul de aproape bolovanul lui Sisif ‘ a zîmbit îngăduitor Anton; ‘regret, dar nu am putut să mă abțin la un replay’, deși, sincer, nu eram sigură care dintre cele două nickname-uri la care am dat replică, pe forumuri diferite era al său. – Tu, care spui că ești de stînga, măritată cu unul de dreapta, ce părere ai despre atacurile din Siria și vei participa la marele miting pentru familia traditională?

Sunt de stînga, dar de ani buni, adică de foarte mulți ani nu mă regăsesc în ceva care să semene aici, la noi, cu stînga adevărată, cîndva am sperat că pot să apară germenii unei mișcări, ai unui partid în care noi, generația care îl ridiculiza pe Marcuse, să se revendice în demersurile sale de la acel nou empirism al lui Deleuze, dar ce pretenții sa am de la tinerii care habar nu au de iddeologie, în general, darmite să-i cunoască , să-i citească pe Foucault sau pe Derrida, pînă de curînd intelectualii din partidul cu titulatura de stînga nu erau ironizati.

– ok! Văd că ești nervoasă, așa că te întreb dacă mergi la marele miting anunțat sa sustii familia tradiționala, m-a întrebat cineva, un tînăr de la o masă, a cărui figură îmi era aproape necunoscută

– Familia tradițională o susțin, dar nu sunt segregationită și de cînd social-democrația…, dar mai bine tac, gata!

– Crezi că va fi un al treilea război mondial?

– Eu sper că nu, chiar dacă lumea a incăput pe mîna unor…, dar eu am venit să beau o cafea, clar?

Anton a continuat cu vocea lui calmă:

– Începusem să discut cu Titi despre dosarele revoluției, dar a trebuit să plece, chiar sunt curios

I-am simțit mîna lui Titi pe umăr și glasul precipitat, ca de fiecare dată cînd era preocupat de un subiect

– Salut, ești mai bine? Despre mine era vorba? Cu ce ocazie?

-Tu ar fi bine să te abții, să îți păstezi opiniile pentru tine, deocamdată, i-am răspuns. În cazul tău ar putea fi probe clare și de netăgăduit că ai instigat lumea să iasă pe stradă, norocul tău este că aici nu s-a tras, iar dintre cei care te-au eliberat în 21 Decembrie’89 din sediul Miliției nu știu cîți mai trăiesc și cîți mai sunt prin țară și îți imaginezi că, la o adică, dacă acum faci apologia capitalimului deșănțat vei fi ocolit? Merg să îmi comand o cafea. V-am pupat!

– Te însoțesc, dacă îmi permiți, a spus Vlad

-Mulțumesc, i-am zîmbit eu cam anemic

– Un Davidoff simplu sau cu frișcă? m-a întrebat Vlad cînd am ajuns la bar.

– Da, simplu și un pahar cu apă.

– Ana, eu și Elvira vrem să venim să discutăm cu tine, se poate în această seară sau mîine?

Desigur, cu plăcere.

– Iar mie îmi promiți că mîncăm o înghhețată, undeva, pe o terasa, de acord?

– Foarte!

Da, dar cu frișcă sau parfé, altfel dă telefon că nu știe de ce nu se simte bine și nu mai are în casă

nu a mai continuat pentru că i-am strîns încheietura mîinii lui Dan, urîndu-i Bun-venit.

– Cînd te-ai întors? Putem să întrebăm pe unde ai fost?

– Am lăsat pe servantă niște tablete și cîteva poze. Și trei cutii mari cu Davidoff, un pachet de tutun pentru Gabi, le vei găsi, oricum.

– Mulțumescc! Ești cu mașina? Dacă mai rămîi un sfert de oră, mă lași și pe mine la piață?

– În regulă, dar nu bea toată cafeaua, pentru că ești deja agitată, fi-v-ar politica să vă fie!

După zece minute, în timp ce mă îndreptam alături de Dan spre ieșire, aud întrebarea:

– Ana, ce părere ai despre mutarea ambasadei la Ierualim?

Am răsucit degetul la tîmplă,spunînd fără să întorc capul

– Mîine vă aduc o poză cu Isaac Rabin și o copie printată a Acordurilor de la Camp Davis.

I Rabin

– Știi bine că la Camp Davis a fost Beghin alaturi de Carter și Sadat, nu Rabin; sper să nu pui și asta pe blog, dacă vrei să îți fie bine și să mai ai blog și acces la toate cele, m-a avertizat Dan, impingînd ușa ca să ieșim mai repede.

cuvinte pentru zei

și dacă războiul cu Troia nu se face,  troie-en-flammes-par-adam-elsheimer-v-1600
oare acum cînd săgeata din arcul slăbit al lui Ahile nu va străpunge umărul lui Siegfried,
ahilevestita sabie Balmung va răni grav călcîiul viteazului care se ferea doar de îmărăția umbrelor?     Siegfried
poate că viteazul elen va fi auzit cuvintele celui care luase comoara de la cei doi frați Nibelungi : ”a trăi … aceasta este răscumpărarea mea”
și poate le vor auzi deopotrivă și zeii și muritorii de azi

ceaiul, berea și cafeaua

[oltima trăzmaie  făcută pe FB; GATA! – m-am potolit]

cafeaua și berea închinară (se atinseseră ușor, adică) cu un oftat:

ne așteaptă vremuri grele!..”

ceaiul nu se putuse abține:

– asta sună ca în finalul primului volum ”Copiii din Arbat”

– ce Arbat, care arbat, ce-i aia arbat?

– un cartier din Moscova

– acolo să mergeți cu toții, aștia care votați orbește,

– este cartierul lui Bulat Okudyava

– vezi? O spune pe față, e cu rușii, e clar!

– dar Okudyava este un mare artist, nu se lăsase intimidat ceaiul

– țara, statul de drept, democrația sunt în pericol, iar lui și alor săi le arde de poezie, pe deasupra și bolșevică!

– dar nu e deloc așa cum credeți

– ia mai lasă-ne cu prostiile tale, hai, cară-te, ia-i pe toți ai tăi și oprițivă-n Siberia

– cînd vă veți liniști și veți asculta baladele sale veți înțelege altfel

– hai, gata! pleacă!

– în democrație poezia și muzica sunt libere; pînă la vot și după aceea, noi toți să fim sănătoși


acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂

o zi depre care

controversele între istoricii adevărați, dar și între diverși …comentatori…, cu pregătiri diverse și cu înclinații spre documentarea serioasă și temeinică cel puțin discutabile, aceste controverse au fost și vor mai rămîne, cred eu, pentru destul timp de acum înainte;
despre ceesa ce știu eu, nu din manualele de istorie după care a învățat generația mea, am încercat să amintesc ceva în urmă cu cîțiva ani;
cam pe la vîrsta de 15-16 ani a început să mă preocupe o întrebare ” chiar nu s-a opus nimeni, nici în armată și nici în societate, în lumea care sprijine, în fond, așa cum putea războiul?” răspunsul, în esența sa ,îl primeam și acasă (de la oameni situați în acele zile din anul 1944 pe poziții atît de diferite), dar și la școală : lumea se săturase de război, de suferință, de greutăți, doar pe front au fost ceva probleme în primele săptămîni și nu din vina ostașilor români”

poate că așa a ”înregistrat” memoria mea la acei ani, dar am auzit-o de la trei persoane diferite –– în Proclamația către Țară, Majestaea Sa, regele Mihai I, s-ar fi adresat astfel ”Români și Românce” și mi s-a părut și atunci și acum atît de frumos și de profund respect față de întraga nțiune, încît în ultima săptămînă am început să răsfoiesc reviste mai vechi, atîtea cît/e mi-au rămas…) și să caut pe net. Dar pînă acum am găsit doar Proclamatia Majestatii sale Regelui catre Tara, cea pe care o știm cu toții (cei interesați, desigur)
și în timp ce citeam articole și interpretări subiective, pe lîngă regretul de a găsi în presa străină multe referiri la bătălia de la Stalingrad, precedată ca o ironie a istoriei de semnarea, cu exact trei ani înainte, a pactului Molotov-Ribbentrop sau despre eliberarea Marsilliei și foarte puține despre ceea ce se petrecea în România în acea zi și în acele zile, am început să caut răspuns la o altă întrebare : oare refuzul nedrept față de trupele române de a participa la eliberarea/cucerirea Berlinului în mai 1945 și nerecunoașterea multă vreme a statului de țară cobeligerantă alături de puterile aliate, se datorează trecerii trupelor  noastre dincolo de Nistru? caut răspunsul cu argumente și în cealaltă ”tabără”, nu doar la noi, unde părerile/opiniile sunt cum sunt, adică precum este și societatea acum…
controversată sau nu, ziua de 23 august 1944 rămîne o zi importantă

am găsit cu oarecare mirare în revista Historia – revistă care se citeste cu interesul adeseori stîrnit, recunosc!- condusă de către un zigzagalist, în prezent, remarcabil jurnalist altădată ….

am găsit și citit un articol semnat de Dan Falcan, din care am împărtășit ideile din paragraful final:

Datorită deciziei monarhului român, țara noastră a câștigat un timp prețios, suficient pentru punerea la adăpost a unei părți a elitei politice și intelectuale românești, care a reușit să se refugieze în lumea liberă. Acest fapt, precum și salvarea teritoriului național de inerentele distrugeri care s-ar fi produs dacă România continua războiul fac din actul de la 23 august 1944 un eveniment salutar al istoriei noastre. Ceea ce s-a întâmplat după aceea n-a mai ținut seama de voința celor care înfăptuiseră schimbarea din august, a ținut de voința decidenților la nivel mondial și, în ultimă instanță, de destinul istoric al României. HISTORIA, nr 151, august 2014

și atunci lumea se săturase de război, voia pace, ca și acum în multe, prea multe locuri pe planeta asta, unde cei mari și puternici nu vor să le audă (să ne audă?!?) glasul

Lideri care lipsesc

în 4 noiembrie 1995, cînd a fost asasinat de către un  extremist evreu, Președintele Ițhak Rabin participa  în Tel Aviv la o mare adunare/ manifestație pentru pace care a reunit peste 100 000 de oameni sub sloganul : ”DA păcii, Nu războiului”

îmi amintesc că în acea seară ne-a sunat Horia : ”deschideți  televizorul sau radioul, pe orice canal de știri reușiti să prindeți”

(pe atunci la tv prindeam BBC, EuroNews, CNN, TV5, Rai, France 3…, nu apăruseră canale de știri românești, de nișă, dar cu puține informații externe)

după cîteva ore am fost  sau am rămas convinși că  nu doar în acea parte a pămîntului lumea nu-și va găsi ușor liniștea

iar evenimentele din aceste zile…

(voi răspunde cît de curînd mesajelor lăsate la celelalte postări –- mulțumesc!)

Imaginile unei zile de 19 martie (peste ani)

!echec collectif

Castelul tau de ghiață l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am raătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

 

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și – larg si inmiit –
Săsimtă că vibraza in lumi nenumărate…

                                                                                                                   Ion Barbu – Umanizare