al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste

uniter

uniter -Pino

ieșire alternativă dintr-o toamnă suprarealistă

sau ieșire suprarelistă dintr-o toamnă alternativă

Wicked wood       A night with thousand eyes

 

 

uneltele sunt parcă nişte fiinţe vii,

sunt palpitarea cugetării noastre

și se rotesc exact, ca nişte astre

în circuitul unei galaxii

ele-şi clădesc, cu vremea, un destin,

familii de unelte se stabilesc în case,

sunt, dacă vreţi, ca viermii de mătase

elaborînd un templu imaculat şi fin.

– Alternative de Virgil Teodorescu-

(fragment)

When the laughter has gone...

Voyage to the light

(am ales fotografiile lui Ben Goossens pentru că într-o zi în care mă jucam cu argumentul unuia care stătea pe o faleză invidiat de de unii, compătimit de altii, pe acestea le aveam împrăștiate pe lîngă pentagonul încă întreg de pe dușumea)

cum se poate strica un blog

     Oooo, atît de ușor! este atît de simplu:

 

 

   astăzi, în timpul unui schimb de replici cu pretenții de conversație (cît se poate de obișnuită), mi-am amintit că eu, care mă feresc, pe cît posibil, de accente patetice, am avut pe blogul mic și roșu o postare pe care am șters-o din neatenție, nu din vrere și care avea ca titlu –vai!- ”Patetisme”

 

    pomeneam acolo cum, în vara aceasta, în timpul unui control medical de rutină, cînd am simțit răceala gelului și a aparatului pe pielea gîtului, abia am reușit să îmi stăpînesc rîsul – nu mă gîndeam la rezultat, nu prea aveam motive, ci, în mod ciudat și cam greu de înțeels chiar și pentru mine însămi, m-am pomenit repetînd niște versuri

 

„trebuie sa rupem legătura, te iubesc așa de mult acum că mi-e arsă de-nsetare gura,u n sărut: si te vei face scrum! n-am iubit pe nimeni niciodată, toți i-am sărutat pe cîți i-am vrut și-au pierit ca floarea scuturată. Te iubesc, nu pot sa te sarut.”

 

             (Mihai Beniuc – Necunoscuta femeie, fragment )

 

 

     postarea avea un videoclip din tinerețea lui Adrian Daminescu

 

    degeaba caut explicații de ce am adus aici, pe acest blog, reamintirea acelei întîmplări

 povestite în altă parte, pentru că refuz să înțeleg

 

       și cam tot așa cum nu reușesc să înțeleg, oricîtde sincer  m-aș stădui, alăturarea (d)in mintea mea cu secvența – una anume!- din videoclipul de mai jos

 

 

           oare știe cineva un film regizat de către Sydney Pollack cu un idiot happy-end ?  – chiar sunt curioasă

     mai bine rămîn(eam) în zona suprarealismului –tot este august- reapropiindu-mă de o stare care îmi este familiară

 

 

Să nu aștepte cumva cineva de la mine relatarea integrală a ceea ce mi-a fost dat să trăiesc in acest domeniu. Ma voi limita, aici, sa-mi reamintesc fără efort ceea ce, neraspunzind vreunui demers din partea mea, mi s-a intimplat uneori, de ceea ce imi oferă, întimplîndu-mi-se pe căi nebănuite, masura grației si a dizgratiei aparte al căror obiect sunt. Despre toate acestea voi vorbi fără nici o ordine prestabilită, in functțe de capriciul momentului care lasă  să iasă la suprafață ceea ce pluteste la suprafață   

 

    iar înițiatorul Manifestului Suprarealist o face admirabil în romanul Nadja, tradus seducător de către mereu  subtilul și surprinzătorul Bogdan Ghiu

 

 

 

      deocamdată rămîn cuprinsă între alte cărți  care îmi plac, dar pentru care îmi trebuie –am nevoe!- de acea monedă de schimb prețioasă care este Timpul, între cîteva filme care nu prea reușesc să mă țină departe de preocupări domestice și griji multe și deloc de ignorat…

 

 

    este ușor, atît de ușor să strici  un blog (pe care unii il onorează din cînd în cînd cu vizita sau chiar și cu  lectura – mulțumiri și scuze încă o dată! …..  )

un trio duminical suprarealist

( într-o  ”viziune” absolut personală/subiectivă)

DALI

Te-am făcut pe măsura singurătăţii mele

Lumea întreagă să ne ascundemPortrait de Gala

Zile şi nopţi să ne înţelegem

Să nu-ţi mai citesc în ochi

Decît ceea ce gîndesc despre tine

Şi de-o lume care să-ţi semene

Şi zile şi nopţi rînduite de pleoapele tale.

salvador-dali-galatea-of-the-heavens

Amară-i vremea; noaptea e-atît de neagră

Că nu te-înduri să scoţi un orb pe stradă

Cei tari se odihnesc; neputincioşii

Stăpîni sunt pe putere.madonna

Lîngă-al reginei scaun stă regele-n picioare.

 

Surîsuri şi suspine, blesteme, putrezesc

În gura celor muţi, în ochii celor laşi.

Nu vă atingeţi! Totu-i aprins şi totul arde!

Mîinile

Le-aveţi făcute pentru buzunare,

Şi pentru frunţi.

Floarea sfioasă floarea fără văzduh a cerului nopţii

Mîini înceţoşate de stîngăcie

Mîini de copil

portrait d'une femme passionante

Nu vreau să le dau drumul

Mîinilor tale clare şi complicate

Născute-n oglinda închisă a mîinilor mele   

(picturi de Salvador Dali, vesuri de Paul Eluard )

PaulEluard văzut de Dali

clivaje

                  O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

cam demult nu  m-a mai atins atît de dur/eros abandonul bacovian între normal și ispite

dar dacă va fi un alt normal, voi păstra ispitele de acum

*

nu am ”asociat” niciodată, pînă acum primăvara sau cel puțin începutul ei cu suprarealismul, alta era perioada din an cînd sunt sau eram bîntuită, căutîndu-l eu însămi

într-una din săptămînile care  părea a fi printre ultimele ale unei ierni care se încăpățînează să mă chinuie pînă obosim defintiv amîndouă, dar nu împreună, într-o astfel de săptămînă am găsit-o cu bucurie, cu surpriză și cu o curiozitate firească pe Nadja lui André Breton; am încercat să o cunosc, m-am apropiat destul de …atent …,  dar la glasul acelei santinele cu întrebările care îmi redimensionau realul, am pus cartea deoparte, pentru mai tîrziu, cînd răspunsul, cu siguranță nu va veni, va fi mai ușor de acceptat : ”întreaga lumede dincolo se află în această viață,? nu vă aud . cine-i acolo? sunt doar eu singur? sunt eu însămi?”

 

*

pe lîngă problemele personale sau generale, ori, mă rog, globale și care rămîn la fel de apăsătoare, oricît de mare sau mică ar părea suprafața pe care ele o cuprind sau chiar o stăpînesc/copleșesc, a existat intersesul sau indiferența față de alegerea unui nou Papă; vestea am aflat-o la un buletin de știri, la radio, apoi am deschis televizorul, nu știu exact ce reacție am avut cînd am auzit ce nume are, dar  un amic, aflat în vizită, mi-a spus: tocmai de aceea îți doresc să nu fii dezamăgită, iar atunci am răspuns simplu – după privire și primele gesturi ale mîinilor pare bun și apropiat de ceea ce  vrea să fie; am urmărit sporadic, cu ….neutralitatea … unui creștin ortodox, reacțiile care au urmat: pe lîngă bucuria și entuziasmul unora, analiza și explicațiile privind mai mult implicațiile geo-politice și sociale decît cele religioase,  au apărut și dezvăluiri despre apartanența Cardinalului Jorge Mario Bergoglio la organizații mai mult sau mai puțin oculte, despre presupusa sa colaborare tacită cu dictatura militare a generalului Videla; văzîndu-l, atît cît am reușit să prind la tv sau pe net imagini de la slujba din Piața San Pietro, deocamdată, eu mi-l închipui pe cardinalului Jorge Mario Bergoglio citind sau spunînd în orele  petrecute în afara zidurilor de rugăciune (de parcă ruga trebuie spusă/ simțită doar într-un anume spațiu…) nu Psalmul 140,  ci fragmente din Cartea de nisip –  oare Captivul ? – a lui Borges, în timp ce bea un ceai  maté și admiră florile de pe terasa lui Julio Cortazar

*

        am văzut-o mai întîi într-o fotografie alb-negru dintr-o revistă, apoi la televizor în piese de teatru și acum îmi dau seama că erau/au rămas  foarte puține; în film, am văzut-o, alături de Liviu Ciulei, tot la televizor, pe Sonia o așteptam de mult timp, cam de prin clasa a șaptea, cînd citisem Străinul, dar depășisem vîrssta sa, a personajului, cînd am reușit să  văd filmul lui Mihai Iacob; am avut norocul să o văd aevea, pe scenă și să descopăr personaje atît de diferite unele de altele, dar toate și fiecare în parte(-i) avînd acea distincție proprie ființei sale (tatăl meu spunea că nu este o femeie frumoasă, ci este o femeie distinsă) : am recunoscut-o atît de ușor în Margot din Dimineața pierdută,

am cunoscut-o în năpăstuita Milordino, în acel hotar dintre basm si realitate, a lui Pirandello, am auzit-o spunînd de sub clopotul lui Sartre că se moare ori prea devreme, ori  prea tîrziu, într-unul din cele mai ”asortate” spectacole  -precum personajele- a lui Mihai Mănuțiu, într-un trio care cu greu va putea fi re-închipuit/reîncercat: alături de Mirela Gorea și Marcel Iureș, neștiind că după Maria Voinițkaia din Unchiul Vanea a trebuit să mă mulțumesc doar cu imaginea de pe  celuloid sau cu puținele interviuri ale sale pe care le găseam…;

distincție și discreție – cred că prin asta și-a dorit să fie și să …impună…; distincția –a reușit, discreția, doar în parte și nu din vina sa, ci pentru  că așa ceva nu este ”firesc”, nu se poate în lumea pe care a ales-o; iar dacă click-ul din butonul camerei foto sau video, ori cel al tastaturii nu pot fi oprite, se cuvine s-ar cuveni a fi strunite întru respectarea adevărului

 

*

      am auzit povestindu-se printre ai mei despre o emisiune ce se difuza Duminica la televizor în perioada copilăriei mele, emisiune pe care îmi era imposibil să o știu, să o văd – duminica eram cu trupa  la cinema si la cofetărie; din cîte îmi amintesc din cele povetite și auzite, două ediții au avut rating mare (nu cred că pe atunci se vîna așa ceva) : una i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana și Prof. Ștrefan Milcu, cealaltă, pe Irina Petrescu și Prof. Grigore Moisil

acum eu mi-aș dori să o aud pe Irina Petrescu spunînd o poezie de-a Anei Blandiana, mai ales că ieri Cineva a pus un fir de iarbă să crească in colţul ştiut al grădinii

*

           altceva?  astăzi oare ce se mai desprinde ca o lamă subțire? am obosit de instalații stricate, de lucruri căzute, de bugete proprii re-recalculate, de teama că au diispărut celelate anotimpuri

           și decît să ascult Antiprimăvara –cîndva îmi plăcea pentru că nu simțeam rănindu-mă cu adevărat -mai bine curăț morcovi uitîndu-mă la … habar nu am la ce privesc

oarecum suprarealist

în numele tău ploua cînd cerbii îsi încurcă coarnele

în numele tău laprora navelor rasună dimineața

și pescarii aruncă căngi în spinarea rechinului

în numele tau surprinzator de limpede se cer țigari si hărți de cristal

( Virgl Teodoerscu)

cu privirea ascunsă

în privirea mea

surîsul de voal mă-nvăluie

surâsul de migdală amară

genele ascund continente pierdute  

bucuria priveliștilor nebănuite

mi-aș odihni fruntea pe coapsa ta

ca pe o balanță de lumină

și de viață

(Șașa Pană)

iată si mângâierea umeda a picăturii de rouă,

crenguțele delicate ce-ți împrospatează culcușul,

si spiridusii fericiti să-ți pună podoabe în par,

si misterioasele veverițe care fac să plouă de sus,

deasupra somnului tău, verdele marunt al rămurișului

                  ( Rafael Alberti)

 împleteam şi eu la frase, umilitul condeier

 rîdicînd nu turnul Babel, ci doar tortul lui Flaubert.

 cine-ar fi crezutvreodată că o lume-avea să iasă

vînturînd aripe ude, dîn gogoaşa de mătasă

                                                     cum suceşte cofetarulacadele roz, albastre

                                                      a Visării, Poesiei… Doamne, Doamne,-ţi mulţumesc!

                                                                                            (       Mircea Cărtărescu)

                                                                                                                                                                         peisajul acesta  

îmi vine perfect

zic

trăgîndu-mi cerul

deasupra capului

(   Louis Aragon)

pe cer vulturii se roteau

tot mai neliniştitor.

un dangăt tot maifunebru

vestea un nou început

                                                                                                                                                             (Nichita Danilov)

                   și cum

„suprarealismul este credința în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci disprețuite, în omnipotența visului, în jocul dezinteresat al gândirii.” (André Breton)

iar toate acestea ne sunt …prielnice, vom mai zăbovi pe aceastâ ”față a modernității”

și vom reveni printre tablourile lui Claude Théberge