cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

Anunțuri

acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂

MECEFF 2014 ”văzut” de mine

logo-meceff

(atunci) cînd alăturam, poate cam forțat, cele două filme -Rugul aprins (Hořící keř), regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului al lui Călin Peter Netzer – mă întrebam care dintre ele ”va fi mai în față” la sfîrșitul competiției, de fapt, sincer, mă întrebam care va lua Trofeul Festivalului, cu toate că nu văzusem încă toate celelalte filme concurente și datorită programării orelor de proiecție în locații diferite, nici nu aveam cum să le ”prind” pe toate șapte ;
[ filmul românesc reușisem să-l văd mai demult]
scriam în urmă cu cîteva zile, încă sub impresia primelor două zile de Festival , că sunt două drame și mi se putea, se poate și acum, să mi reproșeze că nu țin seamă de contextul fiecăreia, da!, dar fiecare dintre cele două mame se luptă pentru fiul ei, una care vrea și știe că trebuie să-i apere memoria celui pe care sistemul totalitar încearcă să-i distrugă prin întinare și amintirea și semnificația jertfei , căci într-o societate abuzivă curajul, libertatea și sacrificiul ca ultimă soluție de apărare a acesteia nu sunt permise; cealaltă mamă luptă pentru libertatea amenințată de greșeala fatală comisă chiar de către băiatul ei, ignorînd adevărul că ei doi, mamă și fiu, cu toate posibilitățile materiale și influența socială de care dispun, deloc neglijabile, sunt, în fond, victimele unui sistem aflat în derivă, care își caută anevoie coordonatele; disperării mamei care nu mai găsește peste noapte mormîntul fiului (cuprins de flăcări a doua oară, cu sicriu cu tot) se alătură plînsetul înăbușit în umilința pe care o simte în fața suferinței îndurate cu demnitate a unor alți părinți despre care nu își imaginase că o va cunoaște vreodată;
binefacerile și ororile deopotrivă, ale tranziței de la un sistem totalitar, la unul care se vrea și se pretinde a fi liber și democratic cu toate imperfecțiunile sale, se regăsesc în toate peliculele aflate în competiție dintre care eu nu am reușit să văd, pe lîngă cele două, decît Ida și Călătoria; filmul austriac, Frumuseţea ta nu are nici o valoare…, realizat de către un regizor și actori turci a fost preferatul publicului, nu știu cum este, pentru că a rulat în același timp cu Rugul aprins;
dintre filmele celor trei mari regizori ”subversive la vremea lor” am văzut filmul lui Andrej Wajda, Peisaj după bătălie și mi s-a făcut dor și mai tare de Daniel Olbrychski,
anul acesta rămîn cu bucuria de a descoperi bijuteriile lui Pere Portabella și cu regretul de a nu fi reușit să văd multe dintre celelalte….;
a fost și o expoziție de afișe/ postere și tare mi-aș fi dorit să am și eu un afis cu Woody Allen, dintre cele văzute la Centrul de urbanism și incubator de afaceri pentru IMM-uri, A.D.I. – locul/locația unde s-au ținut cele două simpozioane;
că tot am amintit de simpozioane, eu nu înțeleg ce fel de dezbatere cu caracter declarat deschis este aceea la care paricipă cel mult două-trei persoane din ”publicul larg”, în afara invitaților oficiali, astfel încît poți avea senzația unui intrus;
la cel de al doilea simpozion cu, tema Filmul de propaganda vs filmul de arta in regimul comunist, moderat de către Horia Barna și avîndu-l ca invitat pe Cristian Tudor Popescu nu am putut să merg , dar am văzut înregistrarea pe blogul jurnalistului medieșan, Mircea Hodărnău; am privit ușor amuzată cum se vorbea documentat și convingător despre propagandă și manipulare, despre regizori mari și cunoscuți din stalinism și nazism, despre istoria filmului românesc, subiecte interesante, altminteri, dar expuse în fata unor persoane la fel de avizate și cunăscătoare ale temei, ca și cel care  le prezenta acolo, pe tonul folosit la catedră; personal, am rămas, vorba dlui Radu Cosașu, cu o tresărire cînd am auzit pomenit Zidul, regizat de C Vaeni ca film de propagandă  făcut cu artă( a fost o surpriză plăcută…) și cu o întrebare : oare Să mori din dragoste de viață al lui Mircea Veroiu, nu e … propagandă făcută cu artă… (deși în anii în care a fost făcut era ceva mai mult!) și Meandrele lui Mircea Săucan și ale lui H Lovinescu nu erau pe atunci contra sistemului ?

orice Festival este o sărbătoare, mai mult sau mai puțin reușită, dar este un prilej de bucurie, iar printre
problemele și grijile de fiecare zi, nu este puțin.

nevoia de antichitate

sau de reîntoarcere  (în antichitate)

atunci, în timpul întrecerilor sportive ostilitățile erau oprite

astăzi, în apropierea lor, nu este nici liniște, nici bucurie, ci teamă, sînge și dorința de libertate

(și multe jocuri de culise ale celor mari și impertubabili)

poate că și unii și alții,ori, poate, nici unul dintre ei nu l-a citit pe Eschil sau nu mai are răbdare să își amintească cuvintele din  Agamemnom

 

faima purtată de glasul poporului este, într-adevăr, foarte puternică

flamme

gustul dulce-ademenitor al schimbării

Îmi amintesc că era una dintre acele zile (19 august 1991) libere pentru mine, ”în contul zilelor de sîmbătă și duminică lucrate”; mă trezisem pregătită sub toate formele (cum se spune) să merg la  Sibiu și urma să trec pe la sediul Tribunei , să-i las domnului V Domșa două articole (încă mai mergea colaborarea cu ei, iar acasă  încă nu  aveam internet; deschid print-un gest rreflex radio-ul și aflu grozăvia – lovitură de stat la Moscova, Gorby sub arest la domiciliu; cîteva telefoane, fiecare cu părera sa, pierd trenului, iar în autobuz nu mă pot obișnui cu vorbele, discuțiile, poveștile, preocupările celorlalți călători – cules, săpat, conserve, tractor, cal, pămînt, bani pentru pastile, alți bani pentru caite noi, de parcă eu aș fi auzit în vis sau am văzut un film despre puci; zilele trec cu treburile obișnuite la servici, acasă, radioul și tv-ul merg non-stop, ziarele țin loc de mîncare și totul se termină cu un fel de izbîndă a binelui– Gorby, marele reformator se întoarece ca să plece defintiv, unele teorii aveau să se adeverească în scurt timp, adică prăbușirea colosului URSS; începe să se simtă și în  acea parte a lumii sau de lume gustul libertății și al independenței, de care unii se vor sătura destul de repede, umbra Țarului Petru fiinnd ori mai prelungă, ori mai protectoare

și la fel ca pînă în acele zile, din acel an, tot așa și după aceea mirajul libertății, sub oice formă sau nume s-ar arăta,- eliberare, independență, legitimă apărare, stitpirea răului –ademenește o parte sau alta a acestei lumi către o mereu necesară schimbare, ademenitor fiind gustul și mirosul florilor,  al petrolului, al  prafului auriu de nisp, ori al boabelor de cafea, chiar dacă, uneori, schimbarea se dovrdește a fi o re-intoarcere la mai răul de dinainte;

dar acel movens mundi își cere și își arogă, totodată drepturile

și are, spre satisfacția sa, susținători fideli : politicieni,  afaceriști grupați  mai mult sau mai puțin discret,i armatori, analiști de profesie sau de ocazie, dar și  oameni obișnuiți, care dintr-un motiv  de frustrare sau de revoltă sinceră își arată cu patimă oful

 

iar alături de aceștia, există și trăiesc OAMENII cei mulți, tăcuți și așezați  în   firescul lor  liniștit

acestora le asociez acea atît de frumoasă și de sinnceră  imagine a libienilor – poate fi atribuită oricui de pe această  planetă neliniștită- de către Carmen Gavrilă în catea sa Revolta Orientului, apărută la Editura Polirom. s-au obişnuit să reconstruiască şi, mai ales, să trateze cu umor uşor resemnat perspectiva de a fi nevoiţi să o ia de la capăt, să revină la o viaţă normală…nu se ştie pentru cîtă vreme.

… cîtă vreme? Cît mai mult timp, pînă cînd răul nu-i atinge direct

și cum este  încă o vară frumoasă,, greul poate fi suportat, nu și ignorat, azi am însăilat ceva pentru invitația la P.A. oferit și găzdui/ăt de Călin, nedezmințindu-mă, adică lăsînd un comm neverificat si plin de greșeli

întrebîndu-mă nu fără un junghi unde au dispărut Invitațile Euterpei ?

de Seratele Muzicale nici TVR-ul nu-și mai aduce aminte

aștept să mă contrazică cineva

Un Decembrie care…

ar trebui să fie  al nostru, al tuturor din această țară,

dar, din păcate, din nefericire, nu este

și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie

și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel

că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot  de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre

atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu

… scenariștii de profesie sau de  ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…

atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost

orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,

de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar  toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie

ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu

eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau  pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)

așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,

tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța  mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate

pe urmă…, mai pe urmă,

multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,

oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…

unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică

oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar  este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după  posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,

oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,

acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand

și reușesc să își amintească frumusețea unui colind

––––––––-

Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu  tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori

Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis  cu gîndul la un  écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală

și astfel murmur  altfel decît în copilărie

sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

voci tragice pe vînturi se aprind.

treziţi-vă, vă vin colindătorii,

acuzatorii, asprul lor colind.

                                                                                               – Nicolae Labiș – Zurgălăul