fragilitatea anilor

și nici anii fragili nu pot să-i număr pentru că nu vreau

seara trecută te-am văzut și te-am auzit rostind cuvintele lui Tom, un personaj pe care cred că eu îl îndrăgesc ma mult… și aș lua acele cuvinte și le-aș împrăștia peste tot, în fața celor care, nu puțini, au spus vrute și nevrute despre tine

Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc.

 

beta-17990-menajeria-de-sticla-i-mov-00-02-55-12-still002_04196100

(sursaa foto – TVR)

eu am avut șansa să beau de două ori cafea și să fumez o țigară cu tine, de fiecare în trei; nu știu dacă am dreptul să mă întreb dacă este drept că voi doi ați plecat dincolo de cinematograful din spatele atelierului de pictură și ceramică, iar eu acum încerc să mă mențin cu încăpăținare, pe linia de plutire

îmi lipsiți amîndoi, iar atunci cînd se întîmplă să mă întreb unde sunteți și ce mai faceți, promit să îmi amintesc cuvintele lui Tom, reauzie în această seară

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe … căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu … Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

rămîneți acolo, departe, aici, astăzi lumea este luminată de fulgere …

acel CEVA

acolo, în fiecare dintre acele clipe există CEVA

în fiecare strop de rouă sorbit de pe petalele sau de pe fruzele din grădina aflată dincolo de gardul curții, în fiecare nor de vată luat și topit înre buze, de pe cerul în care s-a răsturnat albastrul mării, în fiecare apă de izvor ori din fîntîna sau din valul înspumat, acea apă care îți dă putere nu doar pentru o zi 

în fiecare tresărire pe care minuța o simte la mîngîirea mînzului și la îmbrățișarea prietenului fidel care atinge piciorul, neștiind că, uneori, felul său de a-și arăta iubirea încurcă puțin mersul,

în fiecare măr sau cireașă luată pe furiș de pe ramură, în fiecare felie de pîine cu brînză sau cu untură și în fiecare bucățică de ciocolată, împărțite cu ceilalți (numai aș gustul acel se simte cu adevărat),

în fiecare jucărie și în fiecare joc bucuria cuprinde și întărește trupul, iar sufetul rămîne mereu liber,

în fiecare pagină de carte și în fiecare secvență de film povestea se prelungește și se regăsește în aventurile eroilor preferați,

în fiecare rugăciune spusă șoptit dimineața și seara , în fiecare sărut protector și de binecuvîntare primit pe frunte,

în toate acestea acel CEVA are toate culorile și toate nuanțele curcubeului și are cel mai frumos nume – SPERANȚA

și spun(em) din nou și mereu

La Mulți Ani, COPILĂRIE!

dacă este un simplu titu pe blog sau, (alt)ceva, mai mult

voi afla în curînd;încă nu las eșarfa în dar (nu cea minunată, a lui Baniciu), blogul rămîne liber pentru toți, cu gînd drag și fără urmă de malițiozitate

PRIETENII, ATÎȚIA CÎȚI SUNT, RĂMÎN și Le MULȚUMESC!

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

despre poezia Sufletului, altfel

L Euler , Suflet , poezia sufletului ,   

și aici este poezie ,

despre poezia Sufletului

(despre care nu te-am întrebat nciodată ce folosești în locul stetoscopului pentru a-l asculta și nici cu ce medicamente îl tratezi ; poate pentru că într-o oarecare măsură, am înțeles și de la tine)

sunt pagini disparate, dar, oricum, limba o stăpînești mai bine decît mine, doar nu oricine se poate lăuda că Villon îi este prieten

*

știi bine că nu am timp pentru mai mult și te rog să mă aștepți nu cu flori, ci cu o tartă cu cireșe și cu dulceață de vișine; am uitat ceva? Nu, încă nu te uita la postarea de mai sus

[ abbilbal a lăsat, cîndva, aici, pe blogul meu, un poem superb]

Șah la Rege!

 

cNature morte a l'echiquier par Lubin Baguin

 

am adus din nou in față pictura lui Lubin Bauguin, pe care știu că o adori, iar de data aceasta am lăsat-o în prima formă în care am scanat-o, fără ”prelucrări”

există acolo (sau … aici?) aproape toate lucrurile, care amintesc de domeniile care îți plac și de care nu te poți lipsi; nu mă voi hazarda în interpretări pe care nu mi le voi putea susține în fața ta, tocmai pentru că eu nu stăpînesc și nici nu am obsesia interpretărilor alegorice

au fost și perioade cînd continuam partidele de șah prin scrisori, dar aici eu, aproape de fiecare dată pierdeam

de data aceasta vei încerca, iarăși, să mă ameninți, încă de la început cu Șah Mat!, dar sunt într-o pauză de lectură a Scrisorilor lui Euler și ceea ce și atît cît am putut eu să înțeleg cred că mă va ajuta să fiu mai atentă

nu am uitat că am promis că voi pune deoparte cîteva pagini care, cu siguranță îți vor fi mai famiiare, dar pînă atunci, voi lua cărțile de joc, care și pe masa lui Baugin stau pe marginea mesei și le voi pune deoparte; le voi privi cu acel calm pe care îl dau sau îl aduc amintirile frumoase și le voi căuta un loc anume

continuăm partida? – va fi remiză!

iar eu mai am ceva de căutat

cîndva credeam într-un titlu de film – Poveste fără sfîrșit

acum…

––––––––

in Hexagon, partida s-a incheiat cu un scor așteptat, chiar dacă poate părea un fel de remiză

deocamdată, cu tot scepticismul, cred că e bine

(pornind) de la o stea

m-am obișnuit cu venirile și cu plecările neanuțate și care par tot mai neașteptate.

Nu mai reușim să ne sincronizăm, dar nici nu încercăm; te simt mai bine de departe, cînd suntem în același spațiu, mai corect, perimetru, aerul devine un perete transparent – nooroc că s-au inventat materialele transparente necasabile; și acum știu unde ești sau pot intui destul de exact; nu mă gîndesc ce anume faci, este ultima zi și ultima Duminică din luna aprilie, din nou este vreme ploioasa, mă încearcă un soi de egoism și după ce m-am prostit pe FaceBook, în loc să reiau lectura nu tocmai ușoară, dar dătătoare de satisfacții, am găsit niște semne și am deschis blogul.; ca să continui lectura nu pot sa opresc calculatorul ori să mă desprind de el, pentru că singura posibilitate de a citi Scrisorile lui L Euler către Principessa germană este calculatorul,iar pînă săptămîna viitoare am rămas fără tuș în cartuș; nu cred că te intersează cum am ajuns din nou și taman acum la geniul matematicii și nu numai, ar fi și complicat de explicat, dar tot la tine ajung chiar și de la fizica și filozofia celui care nu a luat nici un premiu Nobel (oare de ce nu ar exista și un Premiu Euler?…) și asta nu pentru că este renascentist de-al tău, cum se spune, sau aproape, ci și pentru că, în prima prte a cărții, sau primul volum, mi-am amintit că am hotărît să (îți) scriu scrisori aici, pe placa asta neagră, după ce, tot într-o Duminică, am văzut trei filme, unul dintre ele fiind o ecranizare după Steaua fără nume a lui M Sebastian

 lettresuneprin02eule_0011

20183374880Scaler

acum mă întreb dacă acea carte pe care Miroiu o aștepta cu atîta înfrigurare era cumva asta și dacă desenele și calculele lui Euler l-au ajutat să se apropie mai mult de steaua sa de lîngă Ursa Mare, care își va continua imperturbabil/ă drumul pe orbita sa

20183374880_4

nu, nu-ți voi pomeni de matematică, de numere complexe, nici de diferențiale și nici de dragile mele integrale, ci despre altceva, mai aproape de meseria ta (în liceu, ai urmat, totuși, realul)

este vremea căpșunilor, așa că acum pun etichetele, categoriile și merg să îmi umplu o cupă – anul acesta sunt mari, frumoase și duci, iar eu sper să apuc să mănînc o prăjitură făcută de tine.

[ be continued]

despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!