este nevoie de prezenta ABSENTILOR

Nu imi plac si nu parcip la comemorari; mie imi este greu sa nu imi amintesc plecarea lui Augustin Buzura dincolo de Zidul Mortii, exact in urma cu un an. Astazi am reusit pentru cateva minute sa rasfoiesc din nou volumul in care sunt … adunate … cateva dintre zecile de articole, de fapt, sutele de articole scrise si publicate de catre Domnia Sa. Chiar si daca as fi avut mai mult timp pentru lectura, nu cred ca as fi putut sa citesc mai multe – adevarul cuprins acolo astazi parca atinge si doare si mai cumplit; nu imi fac iluzii ca isi vor aminti multi de el, desi am o curiozitate pentru care, probabil, voi reveni cu un UPDATE, dar, nu cred ca va fi cazul (sunt alte evenimente stringente si poate si ordin de la … partid)

607913

Dupa aproape o suta de ani, nu mai avem nici o obsesie nationala, nici un model, nici o istorie, ci doar niste mediocri care, de dragul unor posturi trecatoare, negociaza totul, vând totul. Se comercializeaza limba, drapelul national, istoria si geografia, trecutul si viitorul. Dar, având asemenea lumini în frunte, nu se poate mira nimeni ca nu mai însemnam mare lucru în lume, ca suntem ocoliti si ironizati. Ma gândesc ca în viitor, cei ce se înghesuie sa ne conduca, pe lânga un control riguros al sanatatii mentale, ar trebui supusi si unui examen sever al cunostintelor de istorie în speranta ca vor descoperi un adevar simplu: ca am iesit din obscuritatea veacurilor datorita scolii. Si ca suntem mai dotati pentru performante din sfera cunoasterii, decât pentru meseria de ospatar, tinichigiu, bodyguard etc.

Decembrie este luna victoriilor noastre: Unirea si Revolutia. Daca nu mai suntem în stare de altceva, daca nu ne deranjeaza umilintele la care, clipa de clipa, suntem supusi de catre niste activisti aroganti si ignoranti, s-ar cuveni macar sa strabatem cu mintea drumul pâna la cele doua victorii. Poate ca astfel ne vom speria de pustiul în care ne-am ratacit.

*

Deocamdată se pune problema existenţei noastre, iar fără foarte multă educaţie nu putem spera la un loc mai bun sub soare. Pentru a exista cu adevărat trebuie să vedem cum s-a realizat cel mai important moment al istoriei noastre, Marea Unire, şi în ce au crezut artizanii ei. Au început cu cartea şi au avut o încredere uriaşă în forţa şi în destinul naţiei lor. Noi ar trebui să începem prin a ne întreba: de ce lipsim din propria istorie? Cum de ne-am ticăloşit atât?

cum???… eu cred ca dupa ce am invatat libertatea de a trage cu pusca prin versuri inspirate, dupa ce am cunoscut libertatea de a huidui, de cativa an suntem”dresati” din toate partile, prin metode parsive, sa cunoastem libertatate de a ne uri; ma tem ca nu avem anticorpii necesari; si totusi!!!

DA! Eu il astept si-l voi astepta mereu pe Helgomar sa vina cu acea candela care sa sparga intunericul fricii si al deznadejdii

ESTE MARE NEVOIE DE PREZENTA DUMNEAVOASTRA, DOMNULE AUGUSTIN BUZURA!

Reclame

atunci cînd Absenții

Atunci cînd Absenții părăsesc aparent, pentru un timp, Capul Bunei Speranțe, pentru a scrie într-un amurg simțit prea devreme, Raport asupra singurătății ei își permitt să aibă Orgolii cînd aud Vocile Nopții, tocmai pentru că ei cunosc prea bine drama/tismul de pe Fețele Tăceriii, nu caută Refugii într-un Bloc Notes, ci merg pe neresemnați și demni pe Drumul (propriei noastre) cenuși, atenți la Recviemul pentru nebuni și bestii, pe care doar cei pentru care este scris nu îl aud.

Ei, marii Absenti, sunt mereu prezenți; noi nu mai suntem nici vii, nici morți

Mărturisire

UN ARTICOL DE AUGUSTIN BUZURA

Editorial | | NR. 257 din 2010-01-21

Nu mi-au placut niciodata sarbatorile. Uneori îmi spuneam ca nu le suport pentru ca ma scoteau din ritm, ma obligau sa fac pauza tocmai când credeam ca mi-am gasit cadenta, cuvintele îndelung cautate sau chinuitoarea prima fraza a unui roman pe care, de cele mai multe ori, o pândeam saptamâni întregi. Oricum, nu ma puteam integra în ritmuri ce nu mi se potriveau, îmi erau straine, nu stiam sa simulez, sa-i conving pe altii ca m-am contaminat de bucuria, gravitatea sau împacarea lor. Mimam totul cu destula stângacie, iar disconfortului sufletesc i se adauga si sentimentul de vinovatie, când descopeream ca le transmiteam trairile mele confuze si celor apropiati.

Sigur este ca, orice sarbatoare mi se parea impusa si tot ce era impus ma revolta si ma silea sa fac invers. Mergând pe firul acestei „maladii“ ajung foarte departe, la noptile de cosmar din copilarie când, în ciuda interdictiilor, îndepartam de pe geamuri perdelele acelea negre, de camuflaj, obligatorii în vreme de razboi. Pe atunci, nu ma gândeam la consecintele pe care le-ar putea avea gestul meu, dar nici mai târziu, dupa ce viata mi-a aratat toate chipurile ei sumbre, n-am acordat prea mare importanta instinctului meu de conservare. Stiam ca în fata logicii orice act de curaj paleste si moare. Dar, în aceeasi masura, eram convins ca întotdeauna ceva ramâne în afara calculelor si acest ceva fara nume devenea punctul meu de sprijin. Chiar daca pierdeam, eram multumit ca am încercat, ca am mers pâna la capat. Ca din numeroasele drumuri care duc spre adevar, spre cunoastere, am strabatut unul. Înca unul. Sigur este ca, sarbatorile mele sunt alcatuite din asemenea încercari despre care, pâna la urma, nici n-ai cu cine sa vorbesti si nici nu stii ce sa explici. O fraza buna, o nuanta a unei trairi abia descoperite, o pagina izbutita, ba chiar si câte o carte aparuta la timp fac parte dintre sarbatorile mele intime, sunt jaloanele unui drum care nu stiu si nu simt prea bine unde duce si cât va mai dura, dar sunt absolut sigur ca a început exact in urma cu cincizeci de ani. Nu îmi dau seama cât din nisipul ce mi s-a dat a mai ramas în mereu pomenita clepsidra, dar am avut timp sa ma conving ca, asa cum spune înteleptul asiatic, cel ce calareste un tigru, nu se mai poate da jos niciodata… Iata, a trecut o viata de la debutul meu în literatura, o viata de când m-am catarat pe spinarea teribilei feline. Parca „se sparie gândul“, vorba cronicarului. Sigur, „evenimentul“ este important doar pentru mine, dar pentru prima oara dupa multi ani, niste texte vechi mi-au produs un moment de deruta: „Doamne, chiar o jumatate de secol! Ce-am crezut si ce a iesit?“ O jumatate de secol de când scriu mereu si mereu acelasi roman. De când, ca gazetar, ma simt dator sa remarc aceleasi dureroase defecte ale semenilor nostri si ale lumii pe care au creat-o. De când, ca om de formatie stiintifica, m-am straduit sa spun numai si numai adevarul, asa cum l-am vazut si trait, asumându-mi deseori riscuri enorme despre care n-am vorbit niciodata. Pentru ca nu aveam nevoie nici de mila si nici de aplauzele patriei. Trei decenii – de la debut si pâna la Revolutie –, m-am simtit foarte util. Nu spun ce cred astazi, dar atunci scriam cu atâta îndârjire, de parca numai de mine ar fi depins aflarea adevarului despre una din cele mai jalnice dictaturi. La un moment dat, erau mai multe cenzuri, cinci sau sase, dar ma simteam pregatit sa le înfrunt, învatasem psihologia cenzorilor si, în plus, ma împacasem cu gândul ca timpul necesar pentru tiparirea unei carti este, de multe ori, mai lung decât cel de care aveam nevoie pentru scrierea ei. Nu putini cititori se întrebau nedumeriti: „Dumneavoastra de ce vi se da voie si noua nu? Daca as pune pe o pancarta niste fraze din cartile dumneavoastra, ne-ar aresta. Pe dumneavoastra de ce nu va aresteaza?“

În realitate, nimeni nu încercase sa vada ce s-ar întâmpla la o adica, dar existenta cenzurilor si a organelor represive era o convingatoare scuza pentru lasi si ticalosi, a caror samânta rodeste astazi mai bine ca oriunde în minunatul nostru areal geografic si spiritual. Dupa Revolutie au aparut ca din pamânt niste nimeni care au început sa ne explice cum a fost cu cenzurile si cu Securitatea, cum am suportat noi, românii, frica si suferinta. În paranteza fie spus, si oricât ar parea de ciudat, securistii voluntari de astazi sunt, în multe cazuri, mai vigilenti si mai brutali decât înaintasii lor. Condamna în devalmasie. Viii si mortii sunt întinsi pe patul lui Procust din putina lor minte, au devenit brusc colaborationisti, indiferent de valoarea operei. Tot asa procedasera dupa razboi parintii si bunicii lor. Ca sa existi trebuie sa gasesti adversari foarte importanti, de preferinta morti sau ca sa nu poata reactiona. Pe atunci, Eminescu, Creanga, Caragiale n-au înteles rolul clasei muncitoare si nu i-au prevazut aparitia ca forta revolutionara…Pe nesimtite, ieri ca si acum, scriitorii fara carti, filozofii fara vreo idee filozofica, politicienii fara ideologie au sufocat spatiul respirabil al tarii. Practicile comunismului primitiv de dupa razboi mai au mladite bine înfipte în roditorul nostru pamânt atât de generos cu buruienile de tot felul. Pâna si aroganta nemernicilor de atunci este astazi copiata în detaliu. Sigur, au existat întotdeauna luptatori adevarati, eroi, dar si caricaturi ale acestora. M-am uitat, în cele câteva zile „libere“ de sfârsit de an, peste însemnarile facute cu multi ani în urma pe cartile lui Soljenitîn, Zaharov sau ale Nadejdei Mandelstam si, amintindu-mi de luptele eroilor nostri nationali cu comunismul disparut prin moarte naturala, dar si de ceilalti combatanti împotriva crizei, am avut dintr-o data imaginea lumii în care traim. În 12 ianuarie 1990, Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii. La doua decenii de la acel moment, luptatorii împotriva lui îl mai tin în viata, mai ales pentru ca imaginatia lor nu le ofera alte surse de trai, mai lucrative. Cât despre omul simplu, saracia l-a învatat sa se plieze dupa puternicii clipei, sa nu-si puna întrebari si sa nu conteste autoritatea celor ce îi dau ordine, chiar daca stie ca acestia nu au dreptate. În zilele de dupa Revolutie, în centrul Capitalei exista o inscriptie care a facut cariera; „Spatiu liber de comunism!“ Acum, mult mai convingatoare ar fi una: „Spatiu liber de morala, de cultura si de demnitate“. Mâine, dupa semnele care apar zi de zi, ar putea fi si un „Spatiu liber de democratie“, atâta doar ca nimeni nu se va înghesui sa scrie pe vreun banner un asemenea adevar. Cu trecerea timpului, lumea s-a obisnuit sa gândeasca în cliseele impuse de niste pigmei spirituali pe care frica sau lasitatea generala i-au transformat în autoritati, judecatori si politisti de circulatie a ideilor într-un spatiu în care libertatea si democratia sunt în situatia de a esua din nou. Sa fie departe vremea când ni se va spune ca nu ne meritam conducatorii? Pe vremea Raposatului circula o gluma în care un condamnat la spânzuratoare se întreba nedumerit: „Ni se da si sapun, sau trebuie sa-l aduc de acasa?“ Deocamdata, acest personaj îsi pune o alta întrebare: „Mai avem mult pâna va trebui sa ne platim si locul de munca?“ O cauza a fost subliniata înca de Rousseau „Urasc supunerea, spunea gânditorul, pentru ca e sursa tuturor relelor“. Sigur, lumea nu este cum am dori sa fie. Îsi are ritmurile si cautarile ei care nu coincid întotdeauna cu ale noastre. De cele mai multe ori, îi place sa se lase mintita pentru a nu fi obligata sa-si asume raspunderea. Alteori nu îsi da seama ca o data cu votul îsi vinde la un pret de nimic si viitorul. Dar la noi, viitorul este o notiune de care, în realitate, nimeni nu este preocupat. Mâine? Vom vedea mâine! Oricum, dupa cinci decenii privesc un film pe care l-am mai vazut de câteva ori. Tot un rai al impostorilor si diletantilor, însa mult mai mare, mai consolidat. Doar chipurile sunt altele si, desigur, îmbracamintea. În paralel, ca si atunci, un alt teritoriu, imens, al celor care nu înteleg ce li se întâmpla. Sau nu vor sa înteleaga. Totuna. Ma reîntâlnesc cu aceleasi întrebari, dureri si spaime la care, în urma cu o jumatate de secol, credeam ca exista solutii, raspunsuri. Si astazi ma încapatânez sa cred acelasi lucru, însa stiu prea bine ca raspunsurile le gasesc doar cei ce le cauta. Din nefericire, noi asteptam, ca întotdeauna, sa ni le dea altii. Totusi, exista si frumuseti pe masura durerilor si spaimelor noastre: lumina pe care speram ca o vom vedea si în dimineata urmatoare, iarba, florile, agitatia copacilor, îndârjirea apei si mai ales mesajele celor ce si-au pus înaintea ta aceleasi întrebari si au descoperit aceleasi raspunsuri. Iata, din întâmplare, câteva versuri din Borges, citate în dialogul sau cu Willis Barnstone: „Cartile mele, care nu stiu de existenta mea,/ fac parte din mine la fel ca acest chip/ cu tâmple carunte si ochi obositi/ pe care degeaba îl caut în orice oglinda/ si în zadar îmi tot trec palmele gaunoase./ Ma gândesc întruna în amaraciunea mea/ ca vorbele esentiale/ ce ma definesc stau între acele pagini/ care nu stiu cine sunt, nu în cele ce am scris./ Mai bine asa. Vocile mortilor vor putea/Sa-mi sopteasca mai departe în ureche.“.

[eu îl voi căuta mereu pe Helgomar, știind că, în cele din urmă, va trebui să apară]

dincolo de blog – între opacitatea virulenței și naunțe

Abia începusem să  citesc zilele trecute dialogul sau dialogurile Domnului Daniel Cristea Enache cu Profesorul  Paul Cornea, adunate în volumul Ce a fost – cum a fost, apărut la editura Polirom, și am avut surpriza să găsesc în recentul număr al Observatorului Cultural două articole   dedicate aniversării istorcului și eseistului, cu ocazia împlinirii unei foarte frumoase  vîrste.

   Mărturisesc că nu este printre eseiștii și nici printre istoricii mei preferați, că am citit puțin din scrierile Domniei Sale, dar studiul despre Originile Romantismului m-a cucerit de la primele fraze.

Convorbirea cu Dl Daniel Cristea Enachete ”prinde” și ssurprinde prin naturalețe, sinceritate și ineditul –pentru unii dintre noi, cei care citim- (al) faptelor, întîmplărilor, conjucturilor și -de ce nu?- al surprinzătoarelor dezvăluiri a ceea ce s-a trăit și s-a simțit de către un spirit cultivat într-o viață care a străbatut un secol, prelungindu-se în celălalt, cel prezent, adică.

atunci cînd reușesc citesc ediția tipărită a unei publicații,   abia pe urmă, dacă am timp, mă uit peste eventualele opinii.

și de această dată am întîlnit comentarii pertinente, gînduri frumoase către/ pentru Profesorul Paul Cornea, cele în dezacord mi se par, de regulă, la fel de firești într-un schimb de opinii în cadrul libertății de exprimare.

  dar unele au depășit atît de mult perimetrul subiectului, al temei  în cauză, de o violență a limbajului și de un radicalism greu de închipuit că fi apropiate de preocupări intelectuale.

și m-am aventurat și eu să mă ”prind în horă”

   ”….. timpul disidenţei încă nu venise. Singura posibilitate rezonabilă ce-mi stătea la îndemînă era (o spun cu tristeţe, dar acesta e adevărul) să continui a juca dublu în spaţiul public, aşa cum deja mă învăţasem, cum făceau toţi prietenii mei, cum făcea toată lumea“.  (din textul Dlui Ovidiu Șimonca)

oare cîți dintre neștiuții, necunoscuții dizidenți, aprigi și convinși anticomuniști apăruți și autodescoperiți după 1989 se pot regăsi sincer în cuvintele, in amăraciunea din cuvintele Profesorului ?

 nu întenționez să întru in polemică cu cineva la comentariile dintr-o revistă, la un articol care are meritul de a aduce mai aproape un intelectual veritabil

dar să înțeleg din comentariile unora că acei care formau crema întelectualității de după 1989 și corifeii lor, care se recunosc cu emfază anticomuniști, sunt:

nişte „intelectuali” MOTOTOI, intelectualii de azi, nişte „Epave” doldora de cărţi şi de clişee teoretice, şi doar ATÎT ! Fără pic de SEVĂ şi ZVÎC !”

 

???

 

cu respectul cuvenit fiecăruia,

 

Eastman Color – Duminica, 3 Noiembrie 2013, 22:42

Cu tot respectul Doamnă AnaMaria Deleanu,

Nu este CLAR şi Limpede ce se întîmplă-n România de după decembrie 1989 ?

Chiar NU VEDEŢI în jurul dumneavoastră realitatea ?

Nu vă este de ajuns să remarcaţi că „intelectualii veritabili” NU au ştiut şi NU au pregătit nici Adevăraţii Intelectuali care să preia continuarea Educaţiei tineretului acestui Neam şi nici nu au fost în stare să producă o emulaţie în jurul Adevărului şi ieşirii României de sub imperiul fostei nomenklaturi care controlează azi oligarhic mafiotic întreaga ţară.

Poate reuşiţi dvs. un exemplu clarificator, concret realist cu rezultate fiabile, viabile, valabile ?

Oare ştiţi ce înseamnă un OM ADEVĂRAT , „intelectual veritabil” sau nu ?

Nu am pus la îndoială deloc calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea .

Am ATINS cu totul altă nuanţă a condiţiei de „intelectual veritabil” şi urmările „dezastruoase” în mersul istoriei României .

Dovezi aveţi la Tot Pasul ! Priviţi în Jur ! Vă place ce „vedeţi” şi ce se întîmplă

 

 

 

anamariadeleanu – Luni, 4 Noiembrie 2013, 12:27

[@ Eastman Color]

pentru care ar trebui să vă mulțumesc = și  o fac

dar oare nu s-a înțeles că observ și simt dureros unele aspecte ale vieții pe care o trăim

sau ceea ce se întimplă în jur?

însă eu cred că volumul Dlui Daniel Cristea-Enache încearcă și reusește – și în cazul de față – să ne dezvăluie mai bine calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea, pe care afirmați că nu le puneți la îndoială.

sunteți ori prea dezamăgit ori prea radical pentru a mai da o șansă generațiilor care

au supraviețuit cum-necum prin cultura – de multe ori cu un rol ”subversiv” -, dar și generațiilor tinere,

răsfoiți atent revista: aceasta și altele și veți observa niste raze plăpînde de lumină

în rest, poate timpul îmi va îngădui să ”explic” și să nuanțez în altă parte,

 

fie și numai pentru mine însămi

 

 

 

iar acum, dacă aș încerca să…. explic… aici – cui? Ce anume?- aș resimți durerea și neputința pe care le-am avut la    atacurile împotriva memoriilor adunate de către Prosesorul Ion Ianoși în tomul care stă pe masa cu laptopul (încă nu i-am făcut loc în bibliotecă….) Internaționala mea; dar cum să îndrăzneșcsă-i răspund   ori să încerc un contraargument dnei Dorli Blaga fiica, Marelui Poet și al suffletului meu?…

și în locul unor așezări pe aceeași linie a unor cunoscuți intelectuali, de profesii diverse, atît de stînga cît și de dreapta, contemporani într-o perioadă fără de care nnu ar mai i posibile confruntările mai cavalerești ori mai virulente de astazi,

mă gîndesc cu oarecare surprindere că dacă aș relua unele dintre așa-numitele lepșe, inspirate din chestionarul lui Proust, aș alee ca personaj preferat pe Helgomar  din Dumul Cenușii al lui Augustin Buzura și o carte citită  de  mine în toamna anului 1989 – Însoțitorul, romanul lui Constantin Țoiu

de ce doar atît? de ce nu merg mai departe, argumentînd și nuanțînd?

pentru că în vacarml stresant în care ne zbatem să supraviețuim nu mai este nici timp,

nici apetență și nici loc pentru așa ceva

și pentru că este o toamnă frumoasă, cu o ofensivă benefică a festivalurilor de tot felul la care eu asist de pe margine