atunci cînd Absenții

Atunci cînd Absenții părăsesc aparent, pentru un timp, Capul Bunei Speranțe, pentru a scrie într-un amurg simțit prea devreme, Raport asupra singurătății ei își permitt să aibă Orgolii cînd aud Vocile Nopții, tocmai pentru că ei cunosc prea bine drama/tismul de pe Fețele Tăceriii, nu caută Refugii într-un Bloc Notes, ci merg pe neresemnați și demni pe Drumul (propriei noastre) cenuși, atenți la Recviemul pentru nebuni și bestii, pe care doar cei pentru care este scris nu îl aud.

Ei, marii Absenti, sunt mereu prezenți; noi nu mai suntem nici vii, nici morți

Mărturisire

UN ARTICOL DE AUGUSTIN BUZURA

Editorial | | NR. 257 din 2010-01-21

Nu mi-au placut niciodata sarbatorile. Uneori îmi spuneam ca nu le suport pentru ca ma scoteau din ritm, ma obligau sa fac pauza tocmai când credeam ca mi-am gasit cadenta, cuvintele îndelung cautate sau chinuitoarea prima fraza a unui roman pe care, de cele mai multe ori, o pândeam saptamâni întregi. Oricum, nu ma puteam integra în ritmuri ce nu mi se potriveau, îmi erau straine, nu stiam sa simulez, sa-i conving pe altii ca m-am contaminat de bucuria, gravitatea sau împacarea lor. Mimam totul cu destula stângacie, iar disconfortului sufletesc i se adauga si sentimentul de vinovatie, când descopeream ca le transmiteam trairile mele confuze si celor apropiati.

Sigur este ca, orice sarbatoare mi se parea impusa si tot ce era impus ma revolta si ma silea sa fac invers. Mergând pe firul acestei „maladii“ ajung foarte departe, la noptile de cosmar din copilarie când, în ciuda interdictiilor, îndepartam de pe geamuri perdelele acelea negre, de camuflaj, obligatorii în vreme de razboi. Pe atunci, nu ma gândeam la consecintele pe care le-ar putea avea gestul meu, dar nici mai târziu, dupa ce viata mi-a aratat toate chipurile ei sumbre, n-am acordat prea mare importanta instinctului meu de conservare. Stiam ca în fata logicii orice act de curaj paleste si moare. Dar, în aceeasi masura, eram convins ca întotdeauna ceva ramâne în afara calculelor si acest ceva fara nume devenea punctul meu de sprijin. Chiar daca pierdeam, eram multumit ca am încercat, ca am mers pâna la capat. Ca din numeroasele drumuri care duc spre adevar, spre cunoastere, am strabatut unul. Înca unul. Sigur este ca, sarbatorile mele sunt alcatuite din asemenea încercari despre care, pâna la urma, nici n-ai cu cine sa vorbesti si nici nu stii ce sa explici. O fraza buna, o nuanta a unei trairi abia descoperite, o pagina izbutita, ba chiar si câte o carte aparuta la timp fac parte dintre sarbatorile mele intime, sunt jaloanele unui drum care nu stiu si nu simt prea bine unde duce si cât va mai dura, dar sunt absolut sigur ca a început exact in urma cu cincizeci de ani. Nu îmi dau seama cât din nisipul ce mi s-a dat a mai ramas în mereu pomenita clepsidra, dar am avut timp sa ma conving ca, asa cum spune înteleptul asiatic, cel ce calareste un tigru, nu se mai poate da jos niciodata… Iata, a trecut o viata de la debutul meu în literatura, o viata de când m-am catarat pe spinarea teribilei feline. Parca „se sparie gândul“, vorba cronicarului. Sigur, „evenimentul“ este important doar pentru mine, dar pentru prima oara dupa multi ani, niste texte vechi mi-au produs un moment de deruta: „Doamne, chiar o jumatate de secol! Ce-am crezut si ce a iesit?“ O jumatate de secol de când scriu mereu si mereu acelasi roman. De când, ca gazetar, ma simt dator sa remarc aceleasi dureroase defecte ale semenilor nostri si ale lumii pe care au creat-o. De când, ca om de formatie stiintifica, m-am straduit sa spun numai si numai adevarul, asa cum l-am vazut si trait, asumându-mi deseori riscuri enorme despre care n-am vorbit niciodata. Pentru ca nu aveam nevoie nici de mila si nici de aplauzele patriei. Trei decenii – de la debut si pâna la Revolutie –, m-am simtit foarte util. Nu spun ce cred astazi, dar atunci scriam cu atâta îndârjire, de parca numai de mine ar fi depins aflarea adevarului despre una din cele mai jalnice dictaturi. La un moment dat, erau mai multe cenzuri, cinci sau sase, dar ma simteam pregatit sa le înfrunt, învatasem psihologia cenzorilor si, în plus, ma împacasem cu gândul ca timpul necesar pentru tiparirea unei carti este, de multe ori, mai lung decât cel de care aveam nevoie pentru scrierea ei. Nu putini cititori se întrebau nedumeriti: „Dumneavoastra de ce vi se da voie si noua nu? Daca as pune pe o pancarta niste fraze din cartile dumneavoastra, ne-ar aresta. Pe dumneavoastra de ce nu va aresteaza?“

În realitate, nimeni nu încercase sa vada ce s-ar întâmpla la o adica, dar existenta cenzurilor si a organelor represive era o convingatoare scuza pentru lasi si ticalosi, a caror samânta rodeste astazi mai bine ca oriunde în minunatul nostru areal geografic si spiritual. Dupa Revolutie au aparut ca din pamânt niste nimeni care au început sa ne explice cum a fost cu cenzurile si cu Securitatea, cum am suportat noi, românii, frica si suferinta. În paranteza fie spus, si oricât ar parea de ciudat, securistii voluntari de astazi sunt, în multe cazuri, mai vigilenti si mai brutali decât înaintasii lor. Condamna în devalmasie. Viii si mortii sunt întinsi pe patul lui Procust din putina lor minte, au devenit brusc colaborationisti, indiferent de valoarea operei. Tot asa procedasera dupa razboi parintii si bunicii lor. Ca sa existi trebuie sa gasesti adversari foarte importanti, de preferinta morti sau ca sa nu poata reactiona. Pe atunci, Eminescu, Creanga, Caragiale n-au înteles rolul clasei muncitoare si nu i-au prevazut aparitia ca forta revolutionara…Pe nesimtite, ieri ca si acum, scriitorii fara carti, filozofii fara vreo idee filozofica, politicienii fara ideologie au sufocat spatiul respirabil al tarii. Practicile comunismului primitiv de dupa razboi mai au mladite bine înfipte în roditorul nostru pamânt atât de generos cu buruienile de tot felul. Pâna si aroganta nemernicilor de atunci este astazi copiata în detaliu. Sigur, au existat întotdeauna luptatori adevarati, eroi, dar si caricaturi ale acestora. M-am uitat, în cele câteva zile „libere“ de sfârsit de an, peste însemnarile facute cu multi ani în urma pe cartile lui Soljenitîn, Zaharov sau ale Nadejdei Mandelstam si, amintindu-mi de luptele eroilor nostri nationali cu comunismul disparut prin moarte naturala, dar si de ceilalti combatanti împotriva crizei, am avut dintr-o data imaginea lumii în care traim. În 12 ianuarie 1990, Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii. La doua decenii de la acel moment, luptatorii împotriva lui îl mai tin în viata, mai ales pentru ca imaginatia lor nu le ofera alte surse de trai, mai lucrative. Cât despre omul simplu, saracia l-a învatat sa se plieze dupa puternicii clipei, sa nu-si puna întrebari si sa nu conteste autoritatea celor ce îi dau ordine, chiar daca stie ca acestia nu au dreptate. În zilele de dupa Revolutie, în centrul Capitalei exista o inscriptie care a facut cariera; „Spatiu liber de comunism!“ Acum, mult mai convingatoare ar fi una: „Spatiu liber de morala, de cultura si de demnitate“. Mâine, dupa semnele care apar zi de zi, ar putea fi si un „Spatiu liber de democratie“, atâta doar ca nimeni nu se va înghesui sa scrie pe vreun banner un asemenea adevar. Cu trecerea timpului, lumea s-a obisnuit sa gândeasca în cliseele impuse de niste pigmei spirituali pe care frica sau lasitatea generala i-au transformat în autoritati, judecatori si politisti de circulatie a ideilor într-un spatiu în care libertatea si democratia sunt în situatia de a esua din nou. Sa fie departe vremea când ni se va spune ca nu ne meritam conducatorii? Pe vremea Raposatului circula o gluma în care un condamnat la spânzuratoare se întreba nedumerit: „Ni se da si sapun, sau trebuie sa-l aduc de acasa?“ Deocamdata, acest personaj îsi pune o alta întrebare: „Mai avem mult pâna va trebui sa ne platim si locul de munca?“ O cauza a fost subliniata înca de Rousseau „Urasc supunerea, spunea gânditorul, pentru ca e sursa tuturor relelor“. Sigur, lumea nu este cum am dori sa fie. Îsi are ritmurile si cautarile ei care nu coincid întotdeauna cu ale noastre. De cele mai multe ori, îi place sa se lase mintita pentru a nu fi obligata sa-si asume raspunderea. Alteori nu îsi da seama ca o data cu votul îsi vinde la un pret de nimic si viitorul. Dar la noi, viitorul este o notiune de care, în realitate, nimeni nu este preocupat. Mâine? Vom vedea mâine! Oricum, dupa cinci decenii privesc un film pe care l-am mai vazut de câteva ori. Tot un rai al impostorilor si diletantilor, însa mult mai mare, mai consolidat. Doar chipurile sunt altele si, desigur, îmbracamintea. În paralel, ca si atunci, un alt teritoriu, imens, al celor care nu înteleg ce li se întâmpla. Sau nu vor sa înteleaga. Totuna. Ma reîntâlnesc cu aceleasi întrebari, dureri si spaime la care, în urma cu o jumatate de secol, credeam ca exista solutii, raspunsuri. Si astazi ma încapatânez sa cred acelasi lucru, însa stiu prea bine ca raspunsurile le gasesc doar cei ce le cauta. Din nefericire, noi asteptam, ca întotdeauna, sa ni le dea altii. Totusi, exista si frumuseti pe masura durerilor si spaimelor noastre: lumina pe care speram ca o vom vedea si în dimineata urmatoare, iarba, florile, agitatia copacilor, îndârjirea apei si mai ales mesajele celor ce si-au pus înaintea ta aceleasi întrebari si au descoperit aceleasi raspunsuri. Iata, din întâmplare, câteva versuri din Borges, citate în dialogul sau cu Willis Barnstone: „Cartile mele, care nu stiu de existenta mea,/ fac parte din mine la fel ca acest chip/ cu tâmple carunte si ochi obositi/ pe care degeaba îl caut în orice oglinda/ si în zadar îmi tot trec palmele gaunoase./ Ma gândesc întruna în amaraciunea mea/ ca vorbele esentiale/ ce ma definesc stau între acele pagini/ care nu stiu cine sunt, nu în cele ce am scris./ Mai bine asa. Vocile mortilor vor putea/Sa-mi sopteasca mai departe în ureche.“.

[eu îl voi căuta mereu pe Helgomar, știind că, în cele din urmă, va trebui să apară]

dincolo de blog – între opacitatea virulenței și naunțe

Abia începusem să  citesc zilele trecute dialogul sau dialogurile Domnului Daniel Cristea Enache cu Profesorul  Paul Cornea, adunate în volumul Ce a fost – cum a fost, apărut la editura Polirom, și am avut surpriza să găsesc în recentul număr al Observatorului Cultural două articole   dedicate aniversării istorcului și eseistului, cu ocazia împlinirii unei foarte frumoase  vîrste.

   Mărturisesc că nu este printre eseiștii și nici printre istoricii mei preferați, că am citit puțin din scrierile Domniei Sale, dar studiul despre Originile Romantismului m-a cucerit de la primele fraze.

Convorbirea cu Dl Daniel Cristea Enachete ”prinde” și ssurprinde prin naturalețe, sinceritate și ineditul –pentru unii dintre noi, cei care citim- (al) faptelor, întîmplărilor, conjucturilor și -de ce nu?- al surprinzătoarelor dezvăluiri a ceea ce s-a trăit și s-a simțit de către un spirit cultivat într-o viață care a străbatut un secol, prelungindu-se în celălalt, cel prezent, adică.

atunci cînd reușesc citesc ediția tipărită a unei publicații,   abia pe urmă, dacă am timp, mă uit peste eventualele opinii.

și de această dată am întîlnit comentarii pertinente, gînduri frumoase către/ pentru Profesorul Paul Cornea, cele în dezacord mi se par, de regulă, la fel de firești într-un schimb de opinii în cadrul libertății de exprimare.

  dar unele au depășit atît de mult perimetrul subiectului, al temei  în cauză, de o violență a limbajului și de un radicalism greu de închipuit că fi apropiate de preocupări intelectuale.

și m-am aventurat și eu să mă ”prind în horă”

   ”….. timpul disidenţei încă nu venise. Singura posibilitate rezonabilă ce-mi stătea la îndemînă era (o spun cu tristeţe, dar acesta e adevărul) să continui a juca dublu în spaţiul public, aşa cum deja mă învăţasem, cum făceau toţi prietenii mei, cum făcea toată lumea“.  (din textul Dlui Ovidiu Șimonca)

oare cîți dintre neștiuții, necunoscuții dizidenți, aprigi și convinși anticomuniști apăruți și autodescoperiți după 1989 se pot regăsi sincer în cuvintele, in amăraciunea din cuvintele Profesorului ?

 nu întenționez să întru in polemică cu cineva la comentariile dintr-o revistă, la un articol care are meritul de a aduce mai aproape un intelectual veritabil

dar să înțeleg din comentariile unora că acei care formau crema întelectualității de după 1989 și corifeii lor, care se recunosc cu emfază anticomuniști, sunt:

nişte „intelectuali” MOTOTOI, intelectualii de azi, nişte „Epave” doldora de cărţi şi de clişee teoretice, şi doar ATÎT ! Fără pic de SEVĂ şi ZVÎC !”

 

???

 

cu respectul cuvenit fiecăruia,

 

Eastman Color – Duminica, 3 Noiembrie 2013, 22:42

Cu tot respectul Doamnă AnaMaria Deleanu,

Nu este CLAR şi Limpede ce se întîmplă-n România de după decembrie 1989 ?

Chiar NU VEDEŢI în jurul dumneavoastră realitatea ?

Nu vă este de ajuns să remarcaţi că „intelectualii veritabili” NU au ştiut şi NU au pregătit nici Adevăraţii Intelectuali care să preia continuarea Educaţiei tineretului acestui Neam şi nici nu au fost în stare să producă o emulaţie în jurul Adevărului şi ieşirii României de sub imperiul fostei nomenklaturi care controlează azi oligarhic mafiotic întreaga ţară.

Poate reuşiţi dvs. un exemplu clarificator, concret realist cu rezultate fiabile, viabile, valabile ?

Oare ştiţi ce înseamnă un OM ADEVĂRAT , „intelectual veritabil” sau nu ?

Nu am pus la îndoială deloc calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea .

Am ATINS cu totul altă nuanţă a condiţiei de „intelectual veritabil” şi urmările „dezastruoase” în mersul istoriei României .

Dovezi aveţi la Tot Pasul ! Priviţi în Jur ! Vă place ce „vedeţi” şi ce se întîmplă

 

 

 

anamariadeleanu – Luni, 4 Noiembrie 2013, 12:27

[@ Eastman Color]

pentru care ar trebui să vă mulțumesc = și  o fac

dar oare nu s-a înțeles că observ și simt dureros unele aspecte ale vieții pe care o trăim

sau ceea ce se întimplă în jur?

însă eu cred că volumul Dlui Daniel Cristea-Enache încearcă și reusește – și în cazul de față – să ne dezvăluie mai bine calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea, pe care afirmați că nu le puneți la îndoială.

sunteți ori prea dezamăgit ori prea radical pentru a mai da o șansă generațiilor care

au supraviețuit cum-necum prin cultura – de multe ori cu un rol ”subversiv” -, dar și generațiilor tinere,

răsfoiți atent revista: aceasta și altele și veți observa niste raze plăpînde de lumină

în rest, poate timpul îmi va îngădui să ”explic” și să nuanțez în altă parte,

 

fie și numai pentru mine însămi

 

 

 

iar acum, dacă aș încerca să…. explic… aici – cui? Ce anume?- aș resimți durerea și neputința pe care le-am avut la    atacurile împotriva memoriilor adunate de către Prosesorul Ion Ianoși în tomul care stă pe masa cu laptopul (încă nu i-am făcut loc în bibliotecă….) Internaționala mea; dar cum să îndrăzneșcsă-i răspund   ori să încerc un contraargument dnei Dorli Blaga fiica, Marelui Poet și al suffletului meu?…

și în locul unor așezări pe aceeași linie a unor cunoscuți intelectuali, de profesii diverse, atît de stînga cît și de dreapta, contemporani într-o perioadă fără de care nnu ar mai i posibile confruntările mai cavalerești ori mai virulente de astazi,

mă gîndesc cu oarecare surprindere că dacă aș relua unele dintre așa-numitele lepșe, inspirate din chestionarul lui Proust, aș alee ca personaj preferat pe Helgomar  din Dumul Cenușii al lui Augustin Buzura și o carte citită  de  mine în toamna anului 1989 – Însoțitorul, romanul lui Constantin Țoiu

de ce doar atît? de ce nu merg mai departe, argumentînd și nuanțînd?

pentru că în vacarml stresant în care ne zbatem să supraviețuim nu mai este nici timp,

nici apetență și nici loc pentru așa ceva

și pentru că este o toamnă frumoasă, cu o ofensivă benefică a festivalurilor de tot felul la care eu asist de pe margine

Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

Imagine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012

şi totuşi… m-am cuminţit… :)

Zilele trecute, încercînd să găsesc răspunsul la o ghicitoare frumoasă ( 🙂   )  (nu am reuşit ! …) am căutat prin cărţi şi albume de artă şi am nimerit, nu chiar din întîmplare, la picturile lui Bruegel cel Bătrîn. Atunci am trecut cam rapid peste sau pe lîngă imaginile picturilor sale, dar astăzi, în timp ce scriam şi mă hotărîsem să nu mai comentez evenimentele legate de alegerile care se apropie, mi-am amintit de un tablou, al lui  P Bruegel şi anume de Parada Orbilor. Nefiind specialist, nu mă aventurez să ‘interpretez’ eu această parabolă, chiar dacă aş avea timp.

Bruegel- Parada Orbilor

Bruegel- Parada Orbilor

Dar îmi amintesc şi că reproducerea  am zărit-o cu ani în urmă pe prima ediţiţie a volumului din trilogia Zidul Morţii a lui A Buzura.  Acum, însă, ştiu foarte bine că nu vreau să îmi mai stăpînesc într-o neputiinţă dureroasă strigătul din finalul celui de-al doilea volum- Drumul Cenuşii :

‘Doamne, ce se întîmplă cu noi ? Dacă tot ai de gînd să iei lucrurile de la început, vino odtă, nu mai pierde vremea! Pentru că există o limită dincolo de  care omul nu mai este vinovat de propriile sale fapte!’

… şi totuşi noi suntem, vom fi sau rămînem răspunzători…

[deseara fac rondul complet 🙂 ]