dandelă(resele)

(pentru că nu s-a oferit cineva să mă ajute, încerc eu…)

un fir subțire, dintr-un material mai mult sau mai puțin scump, prins în vîrful unui ac și petrecut ori împletit peste un altul cu atenție, răbdare și migală ce au devenit obișnuință și îndemînare, mîna care ține acul, uneori mai multe ace prinse-ntr-o bobină, urmînd un desen inchipuit mai dinainte sau altul instantaneu, iar la sfîrșit, iată – dantela

este greu de imaginat sau și mai greu de înțeles astăzi că aventura dantelei ca accesoriu vestimentar a început ca fiind (considerată) o extravaganță, abia pe la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, în timpul domniei Reginei Elisabeta a Angliei, acest ”detaliu” al îmbrăcămintei, devenind un semn comun și totodată distinctiv de apartenență la o clasă socială: cea de mijloc sau cea aristocratică

[sincer, mi-am propus ca, atunci cînd voi avea timp și dispoziție pentru așa ceva, să caut în cărți, albume de artă, reviste si ce-oi mai găsi…, pentruu a mă convinge de adevărul privind povestea dantelei]
oare de cîte ori se întîmplă ca atunci cînd folosim –sub o formă sau alta- ori doar o privim ne gîndim la acea figură aplecată cu vădită preocupare asupra acelor și a firelor de pe suportul de lucru, cunoscută sub numele simplu Dantelăreasa lui Vermeer ? desigur că Jan Vermeer van Delft nu este singurul pictor flamand, în speță olandez, la care se întîlnește./ regăsește imaginea femeii făcînd dantelă – un frumos tablou, chiar dacă mai puțin cunoscut, a realizat Nicolaes Maes, este o perioadă cînd artiștii în general, dar mai ales pictorii, aduc mai aproape mișcările cotidiene, cu personaje surprinse în mișcare, punîndu–le în valoare formele corpului, insistînd asupra lor, prin acel joc de lumini și umbre, atît de diferit la fiecare artist, cunoscut vazi sub … numele… de clarobscur;

nu mă hazardez în a explica motivația prezenței subiectelor, a temelor ”domestice” la majoritatea picturilor olandezi (eu nu sunt specialist și nici pe departe ”exeget” în ale artei, dar nu icolesc, atunci cînd am ocazia o expoziție sau un muzeu și îmi dau cu bucurie micile eonomii pe albume);

o surpriză poate fi desenul semnat de Rembrandt, Portetul Titiei (Tietje) van Uylendburgh, probabil sora soției sale, mult iubita Saskia, un desen care deși contrastează destul de puternic cu cele ale Saskiei, atît prin înfățișare, atitudine, îmbrăcăminte și cromatică, relevă acel obicei încetățenit în clasa mijlocie a acelor timpuri;

chiar și Velasquez, cel care se numea pe sine însuși ”cel mai pictor dintre pictori”, cunoscut ca pictor al Curții, dar pentru care pe pînzele sale regii, bufonii, cerșătorii , animalele sunt cam pe același ..rang…, surprinde într-un cald și delicat tablou o femeie cosînd, de fapt, împletind cu acul o dantelă;

încîntat pînă la obsesia de a atîrna pe peretele camerei sale o copie făcută de către el însuși după tabloul lui Vermeer, Dali spune despre Dantelăreasa olandeză că deși a fost întotdeauna considerată o pictură foarte liniștită, foarte calm, pentru el este un tablou posedat de puterea esteticului cel mai violent, ba mai mult, dacă ar trebui să existe o luptă,între un rinocer și acea(stă) Dantelăreasă, ea ar câștiga, pentru că Dantelăreasa lui Vermeer este punct de vedere ca morfologic un corn de rinocer; pictorul suprarealist
toate suprafețele curbate sau aalte forme folosite de căte pictori în și peste timpuri, în descrierea corpului uman au același loc geometric în comun, cel găsit într-un con cu vîrful rotunjit curbat spre cer sau spre pămînt, în cornul de rinocer….

lupta unei dantelărese cu un rinocer?! – ciudată poveste! dar poate că nu este chiar așa…

oricare dintre femeile surprinse în tablourile amintite (cu destulă ”cutezanță”, recunosc!) are povestea ei, dincolo de calmul aparent odată cu mișcarea acului sau a acelor, poate că își mută milimetric, poate că își înfruntă cu acea discreție pe care numai firile delicate și puternice o au, așteptările, teama, grija, dezamăgirea, resemnarea;

și oare care ar fi (fost) reacția lor în momentul în care , pregătindu-se să facă nodul final, constată că nu mai este firul ?

și din nou îmi amintesc cuvintele lui Manon, cea de la începuturile mele pe wordpress: ”viață fără ață”

acum îmi este greu să găsesc o poveste comună între dantetelăresele barocului și femeia tînără închipuită de către Claude Goretta, Pascal Lainé și Isabelle Huppert (pentru mine o Meryl Streep europeană)

și totuși

il sera passe à coté d’elle, just à coté d’ellle, sans la voir. Parce qu’elle etait des ces âmes qui ne font aucune signe, mais qu’il faut patiemment interroguer , sur lelquels il faut savoir poser le regard. Elle aurait été
Lingière
Porteuse d’eau
ou Dentellière.

doar ei –sau poate și altcineva?…- pot să alăture imaginile din treillerul filmului cu ultima imagine

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(dar despre film, altă dată, nu acum)

 

Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012