Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

Imagine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012

o zi sub semnul religiei Shinto, al rațiunii carteziene și al mirac olului creștin

Cu 660 ani înainte de Hristos, după înfrângerea regatului Yamato, prinţul Jimmu Tenno a urcat pe tronul Japoniei şi a fondat imperiul japonez. Conform legendei, Jimmu Tenno esteun descendent al zeiţei soarelui Amaterasu Omikami, divinitatea religiei predominante în Japonia. religia Shinto. Zeita soarelui este ‚onorată’ într-un altar celebru aflat  în  Ise, între Osaka şi Tokyo. Acesta se află în centrul religiei Shinto, religia tradiţională a Japoniei. Shinto este un cuvânt chinez care provine de la Shen (spirit) şi Tao (cale). Traducerea sa japoneză este Kami-no-Michi, sau Calea Spiritului.

Shinto(ismul)  `încorporează` practici spirituale provenite de la mai multe tradiții preistorice locale şi regionale: dacă Shinto(ismul)  apare ca o ”instituție” centralizat religioasă, în care se recunosc elemente și practici din Budhism, Taoism, sau Confucianism, atunci, cred că ar trebui să se analizeze conceptul de ”sincretism”, ceea ce eu aici nu îmi propun, pentru că nu dețin suficiente cunoștiințe despre acesta.

Shinto este o religie, în cazul în care practica (acţiunile) şi ritualul au mai mare importanţă decât cuvintele. De aceea, cred, Kami, termenul care defineşte divinul,  este asociat unor fenomene și unor  elemente naturale; astfel că  se   recunoaşte prezenţa spirituială, divină în elemente ale naturii (lac, roci, pesteri, paduri ,…);  în templele şintoiste, ritualul include pregătire fizică şi spirituală, purificare, ofrande şi mulţumiri exprimate prin dans și muzică.

   Ca o curiozitate, am citit recent într-o revistă  că împăratul Akihito (care a urcat pe tron în 1989) ar fi  descendent direct al  lui Jimmu Tenno.

                                                                          *

 

Filosof, matematician si fizician francez, René Descartes este considerat parintele filosofiei moderne, dar și fondatorul sau inițiatorul geometriei analitice.

        (acum e iarnă urîtă, dar spre vară sper  cei mai tineri să poată vedea ochelarii cu care deslușeam eu și colegii de clasă geometria analitică 🙂  )

Despre personalitatea și opera complexă a lui Descartes s-a scris și – desigur- se va mai scrie, mult;  găsind reproducera  copertei de la Discurs asupra Metodei, opera sa fundamentală, de altfel, mă opresc acum asupra ei, atît cît pot și cît am înțeles eu citind-o în școală și nu numai…

      ceea ce m-a atras de la început la Descartes este .. Îndoiala și concepția sa conform căruia adevărul este unic (ha! … 🙂  ) ;căutind să afle care este adevărul evident, clar și distinct, asupra caruia nu poti avea nici o îndoială,el găsește un răspuns seducător: ”dubito ergo cogito, cogito ergo sum”; iar acest cogito catezian, cu implicații dualiste explică sau este începutul unui demers pentru diferențierea existenței spirituale față de existența materială, care urmează actului de deducere; am înțeles de la Descartes că în lume există două ,substanțe’ : substanță-spirit –gîndirea– și substanță-corp – întinderea, iar îndependența dintre ele, filozoful o explică prin neputința unui corp, oricît de mare i-ar fi întinderea, de a influența gîndurile. Sau Gîndul. și m-am bucurat cînd am descoperit identificarea celor două ”chei”  ale rațiunii: Gîndul și Gîndul în gînd. În încercarea sa de a elabora o ‘metodă universală’, Descartes voia șă introducă elementul sau instrumentul matematic –recunosc: nu pot sau nu știu să aleg termenul- matematic în cunoaștere, în procesul studiului;  cunăscătorii avizați spun că nu ar fi reușit … oare din cauza acelui ‚prim impuls divin’ pin care se poate înțelege o separare forțtată între pshihologic și fiziologic? – personal, nu știu, nu am rteușitsă aflu. știu că opera sa a contribuit la deschiderea liberei cunoșteri în filozofie. În 11  februarie 1650 se stingea, în urma unei pneumonii la curtea Reginei Cristina, la Stockholm… aceeași regină îi scrie  într-o scrisoasre ” He will very likely judge that these stars have inhabitants, or even that the earths surrounding them are all filled with creatures more intelligent and better than he, certainly, he will lose the opinion that this infinite extent of the world is made for him or can serve him in any way.”

                                                                                *

    Unii cred în minuni sau în miracole, alții nu, chiar dacă se pretind a fi sau nu credincioși; pe mine m-a fascinat mereu cultul mai puternic al Bisericii Catolicer față de Sfînta Fecioară și dacăă aveam unele rețineri privind aparițiile sale printre cei simpli, Papa  PAUL  IOAN  al II-lea mi le-a înlăturat pecizez din nou : sunt și rămîn de rfelgie ortodoxă, din convingere.

    În  11 februarie 1858  se  petrece prima apariție a Sfintei Feciore la LOURDES, dindtr-o serie de 18 apariții.

   În acea zi, Bernadette Soubirous, împeună cu sora sa, Marie și cu o prietenă, Jeanne Abadie, culegeau de-a lungul Gave-ului, oase și lemne uscate;din cauza sănătății precare ea a ezitat să traverseze apa înghețată;  surprinsă de un zgomot a privit spre grota de la Massabielle: „Am văzut o femeie îmbrăcată în alb –  Ea  purta o rochie albă, din voal alb, de asemenea, o curea albastră şi trandafir galben pe fiecare picior. Bernadette recitat o rugăciune, iar Doamna dispare.”  Despre celelalte apariții ale Fecioarei, pînă în 16 iulie 1958, ca și despre viața închinată slujirii Bisericii, cînd va muri la 35 de ani, despre canonizarea sa  în 1933 și despre trupul său aflat intact în sicriu, ca și despre semnificația aparițiilor Sfintei Fecioare în alte  locuri, alții, cu siguranță, pot și știu să povestească  mai bine.

 *

dar și o zi în care interesele celor puternici au hotărît încă o dată destinul unor popoare și a milioane de vieți

   Treispezece luni mai tîrziu față de întîlnirea de la Teheran din anul 1943, în 11 febr 1945,  Conferinţa de la Yalta în timpul celui de-al doilea război mondial, între preşedintele Statelor Unite, Franklin Roosevelt, Prim-ministru al Regatului Unit Winston Churchill şi Iosiv V.  Stalin, liderul URSS.

   Ceea ce  a  urmat, se cunoaște….

    (rămîne, cred eu, totuși o întrebare: Franța de ce  nu a fost invitată? – Parisul  fusese deja eliberat, iar în locul lui  Pétain, se afla de Gaulle)