rondul de noapte în mall

La redeschiderea după aproape un deceniu , cît timp au durat lucrările de renovare, celebrull Muzeu Rijksmuseum au avut o idee năstrușnică, pe cît de originală, pe atît de incitantă si provocatoare de impresii și discuții

ideea este generoasă : ”să aducem arta către oameni și apoi, sperăm că vor veni tot  mai mulțipentru a vedea mai multe la muzeu”

au ales personajele din vestitul  tablou al lui Rembrandt –– Rondul de Noapte: Compania Căpitanului Frans Banning Cocq și le-au adus de pe pînza pictată î ulei în    aglomeratția unui mall din Breda; reacția sau reacțiile celor de acolo se pt vedea în videoclip   🙂

compatrioții de peste timp ai lui Harmenzoon Van Rijn – publicul de acum, aflat în inedita locație- par a fi mai îngăduitori și chiar încîntați, în comparație cu cei contemporani dintr-un an nefast pentru cel care cunoscuse și simțise din plin gustul gloriei și al dragostei împărtășite, dar care avea să piardă totul;

consilierul municipal Căpitanul Frans Banning Cocq , căpitan al gărzii civile, împreună cu cei cincisprezece archebuzieri ai săi/ din compania sa, nu mai par atît de scandalizați

nici de învălmășeala în care sunt ”cuprinși”, nici de anturajul pitoresc și considerat altădată nedemn pentru rangul și demnitatea lor, iar lumina uriașei incinte este aceeași în oricare moment al zilei, chiar dacă nu este neeevoie să se șteargă colbul cu raze infraroșii pentru a fi mîngîiați de lumina aceea aparte de la asfințitul soarelui (oare  ei nu știau că tocmai lumina aceea care la Rembrandt maestrul pe care l-au plătit consistent pentru a-i picta, da, llumina aceea, plină de  spiritualitate, care cade peste stofe, podoabe, armuri, bijuterii și peste chipuri le conferă o bucurie lăuntrică ?…)

după acrobațiile prin aer sau printre cei prtezenți, mai mult sau mai puțin ocazional, de toate vîrstele, acolo, călare sau alergînd  cu arma sa pe jos, nestinghiriți de găina care a scăpat de la brîul unei tinere femei care nu ar prea aveea ce căuta pe lîngă figurile lor solemne, par a fi atinși de sunetele și de cuvintele melodiei ce se aude de peste tot, se adună în acel cadru solemn, dar cu detaliile date și lăsate de către pictor;

și iată cum tabloul a ajuns din muzeu în mijlocjul mulțimii, spre surpriza multora sau a unora care, poate, nu vor avea nevoie de o noapte amuzeelor pentru a redescoperi și alte … personaje

în ceea ce mă privește, eu nu mi-o pot închipui pe Saskia pe scările rulante, nici pe Faust căutînd cu privirea formulele de  pe un hexagon știut doar de el, pe pereții cu cu material modern, iar pe David ori pe Iov nu-i caut lîngă o vitrină sau vreun stand, nici pe Betsabeea la un raion de haine;

mă urc într-un mijloc de transport, aleg în minte un mall ștut de  către mine și odată ajunsă acolo, voi comanda un suc de piersici și mă voi uita cu o seninătate demult pierdută la bucuria (celor din) jur

de după o reclamă zăresc  expresia mirată, dar stăpînită a unui tînăr în plină glorie

”DA! BUCURAȚI-VĂ pînă la capăt.”

🙂

Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012