dandelă(resele)

(pentru că nu s-a oferit cineva să mă ajute, încerc eu…)

un fir subțire, dintr-un material mai mult sau mai puțin scump, prins în vîrful unui ac și petrecut ori împletit peste un altul cu atenție, răbdare și migală ce au devenit obișnuință și îndemînare, mîna care ține acul, uneori mai multe ace prinse-ntr-o bobină, urmînd un desen inchipuit mai dinainte sau altul instantaneu, iar la sfîrșit, iată – dantela

este greu de imaginat sau și mai greu de înțeles astăzi că aventura dantelei ca accesoriu vestimentar a început ca fiind (considerată) o extravaganță, abia pe la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, în timpul domniei Reginei Elisabeta a Angliei, acest ”detaliu” al îmbrăcămintei, devenind un semn comun și totodată distinctiv de apartenență la o clasă socială: cea de mijloc sau cea aristocratică

[sincer, mi-am propus ca, atunci cînd voi avea timp și dispoziție pentru așa ceva, să caut în cărți, albume de artă, reviste si ce-oi mai găsi…, pentruu a mă convinge de adevărul privind povestea dantelei]
oare de cîte ori se întîmplă ca atunci cînd folosim –sub o formă sau alta- ori doar o privim ne gîndim la acea figură aplecată cu vădită preocupare asupra acelor și a firelor de pe suportul de lucru, cunoscută sub numele simplu Dantelăreasa lui Vermeer ? desigur că Jan Vermeer van Delft nu este singurul pictor flamand, în speță olandez, la care se întîlnește./ regăsește imaginea femeii făcînd dantelă – un frumos tablou, chiar dacă mai puțin cunoscut, a realizat Nicolaes Maes, este o perioadă cînd artiștii în general, dar mai ales pictorii, aduc mai aproape mișcările cotidiene, cu personaje surprinse în mișcare, punîndu–le în valoare formele corpului, insistînd asupra lor, prin acel joc de lumini și umbre, atît de diferit la fiecare artist, cunoscut vazi sub … numele… de clarobscur;

nu mă hazardez în a explica motivația prezenței subiectelor, a temelor ”domestice” la majoritatea picturilor olandezi (eu nu sunt specialist și nici pe departe ”exeget” în ale artei, dar nu icolesc, atunci cînd am ocazia o expoziție sau un muzeu și îmi dau cu bucurie micile eonomii pe albume);

o surpriză poate fi desenul semnat de Rembrandt, Portetul Titiei (Tietje) van Uylendburgh, probabil sora soției sale, mult iubita Saskia, un desen care deși contrastează destul de puternic cu cele ale Saskiei, atît prin înfățișare, atitudine, îmbrăcăminte și cromatică, relevă acel obicei încetățenit în clasa mijlocie a acelor timpuri;

chiar și Velasquez, cel care se numea pe sine însuși ”cel mai pictor dintre pictori”, cunoscut ca pictor al Curții, dar pentru care pe pînzele sale regii, bufonii, cerșătorii , animalele sunt cam pe același ..rang…, surprinde într-un cald și delicat tablou o femeie cosînd, de fapt, împletind cu acul o dantelă;

încîntat pînă la obsesia de a atîrna pe peretele camerei sale o copie făcută de către el însuși după tabloul lui Vermeer, Dali spune despre Dantelăreasa olandeză că deși a fost întotdeauna considerată o pictură foarte liniștită, foarte calm, pentru el este un tablou posedat de puterea esteticului cel mai violent, ba mai mult, dacă ar trebui să existe o luptă,între un rinocer și acea(stă) Dantelăreasă, ea ar câștiga, pentru că Dantelăreasa lui Vermeer este punct de vedere ca morfologic un corn de rinocer; pictorul suprarealist
toate suprafețele curbate sau aalte forme folosite de căte pictori în și peste timpuri, în descrierea corpului uman au același loc geometric în comun, cel găsit într-un con cu vîrful rotunjit curbat spre cer sau spre pămînt, în cornul de rinocer….

lupta unei dantelărese cu un rinocer?! – ciudată poveste! dar poate că nu este chiar așa…

oricare dintre femeile surprinse în tablourile amintite (cu destulă ”cutezanță”, recunosc!) are povestea ei, dincolo de calmul aparent odată cu mișcarea acului sau a acelor, poate că își mută milimetric, poate că își înfruntă cu acea discreție pe care numai firile delicate și puternice o au, așteptările, teama, grija, dezamăgirea, resemnarea;

și oare care ar fi (fost) reacția lor în momentul în care , pregătindu-se să facă nodul final, constată că nu mai este firul ?

și din nou îmi amintesc cuvintele lui Manon, cea de la începuturile mele pe wordpress: ”viață fără ață”

acum îmi este greu să găsesc o poveste comună între dantetelăresele barocului și femeia tînără închipuită de către Claude Goretta, Pascal Lainé și Isabelle Huppert (pentru mine o Meryl Streep europeană)

și totuși

il sera passe à coté d’elle, just à coté d’ellle, sans la voir. Parce qu’elle etait des ces âmes qui ne font aucune signe, mais qu’il faut patiemment interroguer , sur lelquels il faut savoir poser le regard. Elle aurait été
Lingière
Porteuse d’eau
ou Dentellière.

doar ei –sau poate și altcineva?…- pot să alăture imaginile din treillerul filmului cu ultima imagine

bscap0021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(dar despre film, altă dată, nu acum)

 

rondul de noapte în mall

La redeschiderea după aproape un deceniu , cît timp au durat lucrările de renovare, celebrull Muzeu Rijksmuseum au avut o idee năstrușnică, pe cît de originală, pe atît de incitantă si provocatoare de impresii și discuții

ideea este generoasă : ”să aducem arta către oameni și apoi, sperăm că vor veni tot  mai mulțipentru a vedea mai multe la muzeu”

au ales personajele din vestitul  tablou al lui Rembrandt –– Rondul de Noapte: Compania Căpitanului Frans Banning Cocq și le-au adus de pe pînza pictată î ulei în    aglomeratția unui mall din Breda; reacția sau reacțiile celor de acolo se pt vedea în videoclip   🙂

compatrioții de peste timp ai lui Harmenzoon Van Rijn – publicul de acum, aflat în inedita locație- par a fi mai îngăduitori și chiar încîntați, în comparație cu cei contemporani dintr-un an nefast pentru cel care cunoscuse și simțise din plin gustul gloriei și al dragostei împărtășite, dar care avea să piardă totul;

consilierul municipal Căpitanul Frans Banning Cocq , căpitan al gărzii civile, împreună cu cei cincisprezece archebuzieri ai săi/ din compania sa, nu mai par atît de scandalizați

nici de învălmășeala în care sunt ”cuprinși”, nici de anturajul pitoresc și considerat altădată nedemn pentru rangul și demnitatea lor, iar lumina uriașei incinte este aceeași în oricare moment al zilei, chiar dacă nu este neeevoie să se șteargă colbul cu raze infraroșii pentru a fi mîngîiați de lumina aceea aparte de la asfințitul soarelui (oare  ei nu știau că tocmai lumina aceea care la Rembrandt maestrul pe care l-au plătit consistent pentru a-i picta, da, llumina aceea, plină de  spiritualitate, care cade peste stofe, podoabe, armuri, bijuterii și peste chipuri le conferă o bucurie lăuntrică ?…)

după acrobațiile prin aer sau printre cei prtezenți, mai mult sau mai puțin ocazional, de toate vîrstele, acolo, călare sau alergînd  cu arma sa pe jos, nestinghiriți de găina care a scăpat de la brîul unei tinere femei care nu ar prea aveea ce căuta pe lîngă figurile lor solemne, par a fi atinși de sunetele și de cuvintele melodiei ce se aude de peste tot, se adună în acel cadru solemn, dar cu detaliile date și lăsate de către pictor;

și iată cum tabloul a ajuns din muzeu în mijlocjul mulțimii, spre surpriza multora sau a unora care, poate, nu vor avea nevoie de o noapte amuzeelor pentru a redescoperi și alte … personaje

rembrandt_rondul-de-noapte-1642

în ceea ce mă privește, eu nu mi-o pot închipui pe Saskia pe scările rulante, nici pe Faust căutînd cu privirea formulele de  pe un hexagon știut doar de el, pe pereții cu cu material modern, iar pe David ori pe Iov nu-i caut lîngă o vitrină sau vreun stand, nici pe Betsabeea la un raion de haine;

mă urc într-un mijloc de transport, aleg în minte un mall ștut de  către mine și odată ajunsă acolo, voi comanda un suc de piersici și mă voi uita cu o seninătate demult pierdută la bucuria (celor din) jur

de după o reclamă zăresc  expresia mirată, dar stăpînită a unui tînăr în plină glorie

”DA! BUCURAȚI-VĂ pînă la capăt.”

🙂

Vara fierbinte a poeților

ieri, 10 iulie, cineva,  un prieten, mi-a amintit că  pe  la 1873 in  această zi (la această dată) Verlaine l-ar fi rănit ușor pe Rimbaud și astfel se încheia una dintre cele mai pasionante și mai tumultoase relații ale acelor vremuri

și în ”toiul” discuției m-am pomenit întrebată pe care dintre cei doi îl prefer

după o clipă de nedumerire – ciudată întrebare pentru mine….- am răspuns că e ca și cum ar trebui să aleg între cele două poezii

L’Art Poétique

Paul Verlaine

De la musique avant toute chose,

Et pour cela préfère l’Impair

Plus vague et plus soluble dans l’air,

Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.

 

Il faut aussi que tu n’ailles point

Choisir tes mots sans quelque méprise

Rien de plus cher que la chanson grise

Où l’Indécis au Précis se joint.

 

C’est des beaux yeux derrière des voiles

C’est le grand jour tremblant de midi,

C’est par un ciel d’automne attiédi

Le bleu fouillis des claires étoiles!

 

Car nous voulons la Nuance encor,

Pas la Couleur, rien que la nuance!

Oh! la nuance seule fiance

Le rêve au rêve et la flûte au cor !

 

Fuis du plus loin la Pointe assassine,

L’Esprit cruel et le Rire impur,

Qui font pleurer les yeux de l’Azur

Et tout cet ail de basse cuisine !

 

Prends l’éloquence et tords-lui son cou !

Tu feras bien, en train d’énergie,

De rendre un peu la Rime assagie.

Si l’on n’y veille, elle ira jusqu’où ?

 

Ô qui dira les torts de la Rime ?

Quel enfant sourd ou quel nègre fou

Nous a forgé ce bijou d’un sou

Qui sonne creux et faux sous la lime ?

 

De la musique encore et toujours !

Que ton vers soit la chose envolée

Qu’on sent qui fuit d’une âme en allée

Vers d’autres cieux à d’autres amours.

 

Que ton vers soit la bonne aventure

Eparse au vent crispé du matin

Qui va fleurant la menthe et le thym…

Et tout le reste est littérature.

 

 

 

 

 

 

 

Le chant des voyelles

                     Artur Rimbaud

 Anoir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu : voyelles,

Je dirai quelque jour vos naissances latentes :

A, noir corset velu des mouches éclatantes

Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,

 

Golfes d’ombre ; E, candeurs des vapeurs et des tentes,

Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombelles ;

I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles

Dans la colère ou les ivresses pénitentes ;

                                    U,  cycles, vibrement divins des mers virides,

Paix des pâtis semés d’animaux, paix des rides

Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux ;

O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,

Silences traversés des Mondes et des Anges :

–          O l’Oméga, rayon violet de Ses Yeux !

 

 

   și cum de cele mai multe ori al treilea cîștigă, l-am ales pe Beaudelaire cu  ale sale corespondențe  

Il est des parfums frais comme des chairs d’enfants,

(…)

Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens,
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

 

 

 

am înțeles că dincolo de patimile personale, în cazul poeților, oricît de fierbinte ar fi (fost) vara, rămîne acea fuziune a senzaților,  acea ”audiție colorată ”, spre binele nostru, al tuturor

[ am ales varianta originală a versurilor deoarece nu am găsit la locul știut volumul cu traducerrea preferată de  către mine a unuia dintre poeți ]

Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

Imagine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012