poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

Anunțuri

cuvinte amînate

DSC04950

DSC04966

nu pot să fiu însămi un tonalpouhqui,  acela care numără zilele;

poate clipa este suspendat aici….

(click pe fotografiile primite mai demult)

[eu îm amîn aici și acum cuvintele pentru că vine o zi și voi căuta taina Luminii din tăcerea pe care nu am dreptul s-o dezleg

a prins, totuși, altcineva, un prieten nou (pînă nu va fi dezamăgit), esența ei în cuvinte mai potrivite decît aș fi ”reușit”  eu

și pentru că nu s-a putut atașa imaginea în cadrul/spațiul comentariului, îl readuc eu aici

Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei

––––––––––––––––-

Ancestralii vor coborî din cAER

pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP

Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei

Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN

Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri

ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd

Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît

singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !

image

o joacă de vară

Cînd m-am întors pe blog am găsit un comentariu năucitor şi frumos, năucitor de frumos lăsat la o postare despre Desnos de către GINA(tot ea….),

prefer florile de cîmp oricărui trandafir„

Dragă Ana,

Deunăzi , voiam să scriu ceva despre maci, n-am făcut-o, i-am cules pe toți, , mi i-am lipit pe retina sufletului..
Eram în tren, le-am zărit pâlpâirea printre șinele trenurilor. I-am privit pierduți în lanurile de grâu.. macii cresc oriunde. Nu se tem de nimic. Sunt efemeri.
Ca și dragostea

la care nu am ştiut să răspund aşa cum se cuvenea, astfel că m-am pomenit improvizînd un joc, o joacă într-o zi de vară

Cîntec pentru anotimpul frumos – Robert Desnos

Dragoste, puterii tale

Cine i se-mpotriveşte _

Ca pe-un tron tu urci în inimi

Iei teibut orice suflare

Rob ţia-junge împăratul,

Inteleptu-nnebuneşte

Dacă prea măreşte roza,

Un blu-blu ce vină are ?

 

 

O, puterea, ta,  iubire,

Toţi o simt cît sunt în viată ;

 

Robi şi crai, monarhi, poporul,

Legii tale i se-nchină–––––

Tu le eşti împărăteasă

Si domnia ta-i măreaţă

Inimile-ţi sunt supuşii–

Toţi  te socotesc divină

Dragoste, puterii tale – Alexandr Ceavceardze

            in anii de şcoală, în excursii scurte ori mai lungi, sau în jurul focului de tabără obişnuiam să îngînăm, să cîntăm, fie şi numai de dragul frumuseţii cuvintelor:

Dragostea mea pentru tine

Arde macii pe coline

                 

             poate aceiaşi chiparoşi pentru care Galilei îl ia ca aliat pe Octavian Paler să ne explice de ce nu se simte în stare să înfrunte vitejeste moartea

în aceste zile, cînd mai toată lumea era-este preocupată de exit-polluri sau de rezultate finale ale alegerilor locale, eu mi-am permis o… evadare… şi peru că am ratat TIFF-ul de anul acesta, am descoperit un film de tinereţe  a lui  Tenghiz Abuladze, Copiii altora (anul 1958), după care am recitit  cîteva superbe poveşti/basme georgiene…

reîntorcîndu-mă cu gîndul la film(e) îmi vin în minte obsedant alte imagini cu flori de mac

Nino Katamadze

şi deodată jocul se preschimbă…

iar eu simt că va trebui să caut să văd cea ce nu am reuşit să văd pînă acum dintre filmele sale şi să revăd, în special,  acea copleşitoare Căinţă

********

cum ? –- este vară şi vine vacanţa ? da, e adevărat, nu am uitat 🙂

Prostia mea de a avea un blog

… mi-ar fi plăcut să scriu altfel decît sau decum  o fac

cam așa:

 În întunericul albăstriu, uriașele siluete își regăsesc solemnitatea sacerdotală și cele mai profunde sensuri ale existenței. Prin aerul pur, stelele se văd cum numai în munți se pot vedea, necrezut de mari și vii, strălucind sub roua de diamant a eternității lor.

   Sub roua de diamant a eternității, necrezut de mari și de vii, vor strălucistele peste mormînntul mioritic de la Păltiniș.

 

Geo Bogza despre Consrantin Noica    –– o gură de rai

sau așa:

Demult, în îndepartata-mi tinerete, circula urmatoarea definitie a subtilului: un intelectual care niciodata nu citeste o carte, ci o reciteste. Mai târziu, a aparut o foarte generoasa recolta de subtili. În timp ce în jurul lor se murea în închisori, în munti cu arma în mâna, la Canal sau în adâncul minelor, nimic din toate acestea nu razbatea în  prozele sau în numeroasele lor jurnale. Ei respirau, chipurile, prin Horatiu si Virgiliu sau urmareau cu satisfactie cum îsi bea Socrate ultimele picaturi de cucuta. Sigur, nu erau chiar atât de orbi cum se straduiau sa para si, mai ales, nu erau deloc subtili cum se pretindeau, dar le era frica, fapt de înteles: nu toti au curaj, nu pe toti îi doare soarta celorlalti.

Augustin Buzura –- blestem ( 2011)

 

și mi-ar fi plăcut să înlătur ”sentimentul”/senzația de … prudență (cum să-i spun altfel, mai puțin exact? ) și să îmi mai exprim părerile, nemulțumurile, îndoielile, dezamăgirile, așteptările sau chiar și nevoia de a participa, în felul meu la viața cetății [a celei mici, a celei mijlocii, a celei mari, deopotrivă],dar nu doar lipsa de entuziasm și nici efervescența vîrstei de atunci, care înlătura(u) orice reținere în fața unui pericol real s-au atenuat atît de mult încît mă întreb dacă a mai rămas o …brumă… din ceea ce a(u) fost cîndva, ci, alături de alte motive, este teama de a nu  repeta ceea ce se spune/scrie/strigă/șopteșe (…|!!!…) de multe ori de către alții, astfel că prefer să citesc ceea ce se scrie pe la noi și prin alte părți, chiar dacă uneori îmi reprim cu greu întrebarea de ce nu suntem și noi asemeni grecilor sau spaniolilor, ori chiar germanilor neguvernanți

[îmi amintesc că în urmă cu cîteva zile am lăsat pe un blog un fel de comm legat de mituri și arhetipurile acestora, blogul Ginei amintindu-mi de Mircea Eliade

și parcă aș  vrea să alung gîndul că ar exista o oarecare sau o anume legătură …]

și mi-ar fi plăcut să am îndemînarea de a trece de la portretul Saskiei a (ea, Saskia, nu el, tabloul) lui Rembrandt (unul dintre ele…) la dantelăreasa lui Cl Goretta, mai puțin a celei imaginate de către   Vermeer Van Delft

și am mai crezut/sperat că pe acest cvartal virtual, oferit cu generozitate de către WordPress și luat în schimbul a … nimic, voi reuși să găsesc atunci cînd ascult Concertul pentru violoncel al  lui Mendelssohn Bartholdy voi ”auzi” altceva, mai potrivit, decît adevărul lui Paul  Valéry , acela că omul este singur cu sine însuși

și tare mult (nu, nu cred că e pleonasm…) aș vrea ca bucuria cît se poate de firească  adusă de succesul lui Cristi Mungiu de la Cannes să nu fie …umbrită… de interpretări care să depășească granițele largi ale ortoxosimului adevărat (am întîlnit cîteva bloguri care nu prea mă conving că democrația se îndreaptă spre religie….), ”căci” –scuze,,!- mă voi simți (ca și cum aș fi) răstignită între calmul și seninătatea de pe blogul teologic al lui Vania și  religia lui Descartes

… și tot așa cum nu reușesc să îmi întîlnesc nici cel puțin aici, pe blog, Risipitorii adunați pe și nu în Locuri comune, într-o Vreme a întrebărilor, unde și cînd Cultura face diferența(*),

nu reușesc să îmi explic mie însămi de ce  perseverez în încăpățînarea prostească de a păstra acest blog

iar pînă voi reînvăța să scriu  corect, mai ales fără greșeli de ortografie, pînă voi găsi radiera eletronică ( este o simplă tastă sau o combinație, cumva?), încerc să îmi răspund singură ce se vrea acest … colț de spațiu virtual, care nu e nici jurnal și nici ”forum”, privind dincolo de amuzament fotografia găsită pe net și care chiar cred că mi se potrivește a naibii de bine

Imagine

––––––––-

(*) – SIBFEST 2012

orice asemanare este …

Infruntarea dintre civilizatia Urbei si barbarie s-a produs, asadar, cu mult inainte ca barbarii sa fi ridicat ochii din padurile tenebroase ale Europei spre Cetatea eterna. Inainte de a avea loc in afara zidurilor Romei, ea s-a desfasurat timp de cateva secole inlauntrul acestor ziduri.Arhitectii si zidariii care ridicau casele Romei, juristii, poetii, constructorii de drumuri, cei care copiau manuscrise,, cei care predau filozofia, Cicero, Marc Aureliu, cei care taiau si ciopleau marmura, toti reprezentau Roma. De cealalta parte, erau Nero, Caligula, garda pretoriana care injunghia uneori pe cei care trebuia sa-i apere, senatorii care acceptau drept coleg un cal, arbitrii unei elegante putrede, cinicii si profitorii de tot felul, care nu mai credeau in Roma, in dreptul roman, in virtutea romana, in zeii romani, ci doar in graba de a trage foloasele personale din boala Urbei. Zidurile exterioare nu faceau decat sa ascunda o lupta care  a durat cateva secole si care s-a terminat prin caderea Romei inlauntrul ei, cand dreptul era calcat in picioare, jocurile s-au substituit cu totul filozofiei, iar pe soselele pietruite legiunilre treceau din ce in ce mai obosite, fiindca nu mai stiau penttru ce anume se luptau. Dincolo de ziduri, intimidati inca de mitul Romei, barbarii asteptau agonia ei. Ceea ce aveau sa cucereasca urma sa fie un cimitir de marmura.

(fragment dintr-un text publicat de catre Octavian Paler in revista Flacara, anul 1976)

iartă-ne pentru că nu am știut cum să invătăm să avem timp

–  scuză-mă, am avut o ușoară amețeală. E din pricina căldurii.
și a mai cerut un pahar ca să înghită un medicament, după care și-a luat bastonul de lîngă ușă ca să plece.

OCTAVIAN PALER –  Deșertul pentru totdeauna