poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

Reclame

cuvinte amînate

DSC04950

DSC04966

nu pot să fiu însămi un tonalpouhqui,  acela care numără zilele;

poate clipa este suspendat aici….

(click pe fotografiile primite mai demult)

[eu îm amîn aici și acum cuvintele pentru că vine o zi și voi căuta taina Luminii din tăcerea pe care nu am dreptul s-o dezleg

a prins, totuși, altcineva, un prieten nou (pînă nu va fi dezamăgit), esența ei în cuvinte mai potrivite decît aș fi ”reușit”  eu

și pentru că nu s-a putut atașa imaginea în cadrul/spațiul comentariului, îl readuc eu aici

Nebănuite sînt căile, Nebănuiţi sînt Ei

––––––––––––––––-

Ancestralii vor coborî din cAER

pe fire de funigei strălucind arhaic în nevăzutul călătoriei în TIMP

Ancestralele vor aduce coloanele să le aşeze-n AX-ul ideii transformîndu-le în fire de funigei

Ancestrale sînt căutările, durerile, şi plîngerile, Mîngîieri profunde aşezate tainic pe STERN

Lacrimile spală oceanul gîndurilor înghesuite-n sinapsele inflamate de-atingeri

ARC-ul nu poate pătrunde decît aerul pe care-l străbate tăcînd

Tocmai De-aceea Versul nu poate fi decît

singurul drum „VERS”(en français!) tămăduirea DINVIS !

image

o joacă de vară

Cînd m-am întors pe blog am găsit un comentariu năucitor şi frumos, năucitor de frumos lăsat la o postare despre Desnos de către GINA(tot ea….),

prefer florile de cîmp oricărui trandafir„

Dragă Ana,

Deunăzi , voiam să scriu ceva despre maci, n-am făcut-o, i-am cules pe toți, , mi i-am lipit pe retina sufletului..
Eram în tren, le-am zărit pâlpâirea printre șinele trenurilor. I-am privit pierduți în lanurile de grâu.. macii cresc oriunde. Nu se tem de nimic. Sunt efemeri.
Ca și dragostea

la care nu am ştiut să răspund aşa cum se cuvenea, astfel că m-am pomenit improvizînd un joc, o joacă într-o zi de vară

Cîntec pentru anotimpul frumos – Robert Desnos

Dragoste, puterii tale

Cine i se-mpotriveşte _

Ca pe-un tron tu urci în inimi

Iei teibut orice suflare

Rob ţia-junge împăratul,

Inteleptu-nnebuneşte

Dacă prea măreşte roza,

Un blu-blu ce vină are ?

 

 

O, puterea, ta,  iubire,

Toţi o simt cît sunt în viată ;

 

Robi şi crai, monarhi, poporul,

Legii tale i se-nchină–––––

Tu le eşti împărăteasă

Si domnia ta-i măreaţă

Inimile-ţi sunt supuşii–

Toţi  te socotesc divină

Dragoste, puterii tale – Alexandr Ceavceardze

            in anii de şcoală, în excursii scurte ori mai lungi, sau în jurul focului de tabără obişnuiam să îngînăm, să cîntăm, fie şi numai de dragul frumuseţii cuvintelor:

Dragostea mea pentru tine

Arde macii pe coline

                 

             poate aceiaşi chiparoşi pentru care Galilei îl ia ca aliat pe Octavian Paler să ne explice de ce nu se simte în stare să înfrunte vitejeste moartea

în aceste zile, cînd mai toată lumea era-este preocupată de exit-polluri sau de rezultate finale ale alegerilor locale, eu mi-am permis o… evadare… şi peru că am ratat TIFF-ul de anul acesta, am descoperit un film de tinereţe  a lui  Tenghiz Abuladze, Copiii altora (anul 1958), după care am recitit  cîteva superbe poveşti/basme georgiene…

reîntorcîndu-mă cu gîndul la film(e) îmi vin în minte obsedant alte imagini cu flori de mac

Nino Katamadze

şi deodată jocul se preschimbă…

iar eu simt că va trebui să caut să văd cea ce nu am reuşit să văd pînă acum dintre filmele sale şi să revăd, în special,  acea copleşitoare Căinţă

********

cum ? –- este vară şi vine vacanţa ? da, e adevărat, nu am uitat 🙂