dacă este un simplu titu pe blog sau, (alt)ceva, mai mult

voi afla în curînd;încă nu las eșarfa în dar (nu cea minunată, a lui Baniciu), blogul rămîne liber pentru toți, cu gînd drag și fără urmă de malițiozitate

PRIETENII, ATÎȚIA CÎȚI SUNT, RĂMÎN și Le MULȚUMESC!

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

breaking silence

(că tot se poartă)

și hai să rup tăcerea

de parc-ar fi zăbrele-mpreunate ce vor să-mi țină trupul și firea deopotrivă, căci mintea nu se lasă, încă, prinsă;

sau poate-o fi firul de nisip pe care am înșirat scoici, fructe curățate de alge și pietre de chihlimbar ce țin în ele culoarea mierii de acolo, din nord, iar acum nu mai știu pe cărui mînă sunt acestea sau brățările aztece,

pe ceas cîte o perlă și-o rugă-n fiecare”

ȘȘȘȘȘsssssssstt!!!! acesta este un loc păgîn de cînd tăcerea nu mai ține-n sine gîndul curat și pașnic, al sufletului liniștit

tăcerea n-am chemat-o eu, a dat tîrcoale pe aici, ca o jivină ce-adulmecă un loc de tihnă spre care unii-alții o îndrumă, o ispitesc cu slaba pîlpîire ce nu vrea să se stingă spre oful celor care p lespedea neagră cu nume de Piano un dans al morții fără de iubire ar vrea să se încingă

le-am ascultat și țipetele și șoaptele, le-am văzut privirile mirate, le-am resimțit seducția celor care, cîndva, ecredeam că stăpînesc realul și virtualul deopotrivă

vai lor, în graba lor indiferentă de a mă convinge de înțelepciunea veșniciei unde nimic nu doare și toate grijile dispar, au lăsat la vedere trei lucruri : o carte cu povești nemuritoare, un film vechi uitat înt-un aparat la fel de vechi care proiecta imagini pe peretele camerei, acoperit cu un cearșaf alb și un joc de decupaje care trebuiau îmbinate (semăna, dar nu era un puzzle)

aceste trei fleacuri mi-au amintit că mai știu să mă rog, că îmi amintesc căldura soarelui și răcoarea apei, că mai sunt cei patru sau chiar cinci prieteni adevărrați, că am avut șansa să pot să iubesc frumos și nevinovat

și mi-am amintit că, trăind cea mai frumoasă poveste, aș putea aduce eu poveștile mele,

poveștile lumii care mi-e dragă cu toate cele bune și mai puțin bune ale sale

(și chiar de nu voi afla acel SEMN obsedant, tot merită să încerc)

cuvinte pe care nu le voiam

NU credeam că voi spune și că voi simți vreodată : nu mai pot!

nu îmi mai spun zilnic rugăciunea pentru că mă tem ca, ridicînd ochii spre cer, să nu îmi scape întrebarea : pînă cînd, Doamne, pînă cînd?!?

nu am întrebat ”de ce?” sau ”pentru ce?”, le consider și acum încercări pe care trebuie să le trec;

dar acum mă simt ca o rufă prea mult lăsată la muiat și stoarsă cu centritfuga mașinii mele de spălat performante, cică, însă care nu știe de cîteva zile să facă altceva decît să centrifugheze (în orașul ăsta locul meu tot cam pe la margine este, așa că degeaba mă mir!)

mă simt prizoniera tuturor cablurilor din casă care fac să cedeze prizele pe rînd, țininîndu-mă pe mine în șocuri electrice, de parcă nu m-am iradiat și cu rost și fără noimă anul ăsta,

DA! – sunt momente in care aș avea – am!!- nevoie de certiudine(a) că există ceva mai mult decît suntem,facem și izbutim în lumea asta, pentru putea crede în dreptate, chiar sau mai ales în cea divină;

în această după-amiază mi-am amintit ( eeiiiiiiiiii, nu chiar înttîmplâtor) de Krzysztof Kieslowski și de răspunsul dat îmtr-un interviu:

Dumneavoastră nu credeți, nu sunteți credincios?” ~Ba da, sunt și tocmai de aceaa pun întrebări~

(aici nu îmi aminntesc sigur dacă exprimarea exactă era ”pun întrebări” sau ”am îndoieli”)

și totuși, întrebarea nu aduce de fiecare îndoiala…

după cinci ani

zilele acestea WordPresuul mi-a amintit că de cinci ani chinui tastatura însăilînd mai mult sau mai puțin inspirat, cuvinte care par întregi sau știrbite

nu sunt pe deplin și nici foarte mulțumită de blogul meu, dar nici atît de ingrată sau -poate cum s-ar putea considera- ipocrită, încît să mă jenez cu el;

multe dintre texte acum cred că le-aș scrie altfel dar rămîn două (de fapt, trei, unul fiind continuarea altuia) care îmi rămîn dragi și pe care, mărturisesc sincer, nu cred că acum le-aș mai putea scrie:

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/04/22/cereul-instelat-intre-carl-sagan-si-stanislav-lem/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/05/04/%E2%80%A6-daca-noi-suntem-o-modalitate-pentru-cosmos-pentru-a-se-cunoaste-pe-sine-insusi-2/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/08/22/drum-interzis/

(uneori commentariile lăsate pe alte bloguri cred că îmi ”exprimau” mai bine gîndurille din acele momente; unele, poate cele mai bune, au fost șterse de pe un blog la cererea mea)

blogul acesta, așa cum este, nu ar fi rezistat fără sprijinul unor oameni aflați în spatele unor nume reale sau nu,

de aceea știu și simt că se cuvine să MULȚUMESC TUTUROR CARE AU TRECUT PE AICI, CELOR CUNOSCUȚI ȘI MAI PUȚIN CUNOSCUȚI, CELOR CARE AU AVUT CURIOZITATEA DE A MĂ CUNOȘTE, CELOR CARE CARE MI-AU FOST O PERIOADĂ MAI APROPIAȚI ȘI PE CARE PROBLEMELE LOR PERSONALE ȘI ALE MELE NE-AU AȘEZAT/ ÎNDREPTAT PE DRUMURI DIFERITE,

LE MULȚUMESC ÎN MOD DEOSEBIT CELOR CARE AU ȘTIUT ȘI AU REUȘIT SĂ MĂ SPRIJINE MORAL ATUNCI CÎND MI-A FOST GREU

BLOGUL MEU VĂ MULȚUMEȘTE MULT ȘI FRUMOS TUTUROR !

aceeași poveste de august și viața continuă

urmînd regulie, arareori nerespectate, asemeni unui joc [ ludum vitae vel homo ludos …] chiar și pe un blog

(text postat în 22 martie 2009)

Silueta inalta si subtire a unei tinere femei parasi carararuia de munte, facand cativa pasi la dreapta; se aseza pe o bucata masiva din lemn ce fusese candva trunchiul unui copac; asprimea si umezeala urmelor de muschi ii redestepta o senzatie reconfortanta; isi indrepta cu oarecare teama, dar si cu speranta privirea spre cealalta parte amuntelui: da, Crucea era acolo, inalta, frumoasa, semeata, strajuind tainele muntilor si ale cerului;
Tanara femeie se lasa relaxata sa fie atinsa de lumina blanda care se strecura printre crengi; inchise cateva clipe ochii.
Era o dupa-amiaza frumoasa de august, cand soarele inca nu apusese; o pereche tanara incerca sa urce spre varful muntelui; o mana puternica, dar frumoasa, prinse mana delicate a femeii, ajutand-o sa ajunga pe platou, apoi, cu un gest tandru, o ajuta sa isi dea jos rucsacul de pe umeri.
Dupa ce bausera cate o gura de apa, barbatul facuse cativa pasi si aparu cu o floare de colt, asezata pe un bulgare de zapada si i le intinse femeii sale :
‘ sa iti fie talisman pentru toata viata!’;
‘dar se topeste…’
‘ tu stii bine ca ceva din interiorul tau poate sa mentina si ceara si zapada neatinse, nu iti face griji’
Increzatoare in spusele barbatului, femeia se ridica si se indrepta spre acel loc unde visase atat de mult sa ajunga; si voia sa fie fotografiata acolo, intinse bratele, ca sa si cum ar fi dorit ca trupul sau sa se confunde, sa acopere bratele Crucii din varf de munte; barbatul isi potrivi aparatul de fotografiat si facuse un click; nemultumit, facu inca doi pasi inapoi si mai prinse pe film inca doua instantanee; apoi, mai facu un pas in spate –ultimul…
Pe obiectivul aparatului de fotografiat recuperate de catre salvamontisti, aflat acum pe masuta unui salon de reanimare, se putea vedea conturul femeii care acum murmura, neputincioasa sa se mai roage catre Cer : ‘ te rog nu muri, te rog! Mai ai atatea frumuseti de adaugtat lumii, nu e drept sa nu rezisti!’ ; cand linia aparatului medical a aparut dreapta si continua, ea s-a uitat fix la aparatul de fotografiat.
…..Simtea atingerea binefacatoare a luminii si deschise ochii – acum se sintea linistita: marea ei dragoste ramasese rastignita pentru totdeauna acolo!
Se auzi un glas vesel de copil:
‘ Mama, uite, am gasit o veverita ‘– o tinea strans in brate:
‘O fi Chip sau Dale?’
‘ Nu stiu, dragule, dar las-o jos, sa alerge singura si libera, doar asa se simte bine.’
‘Nu pot sa o iau acasa?’
‘Nu cred ca s-ar simti mai bine decat aici, printre prietenii sai.’
‘ Dar daca ne intoarcem sa o gasim pe cealalta?’
‘ Nu stiu, vom vedea…’
‘Atunci il voi intreba deseara pe tata, cand apar stelele si tu deschizi acea carte cu floarea presata , in timp ce asculti… cum se numeste, mama, cantecul?’
‘Ne me quitte pas’
‘Aha, da, promit ca nu am sa mai uit; dar ce inseamna?’
‘ Sa nu ma parasesti’
Copilul tacu si se uita indelung dupa veverita care alerga in adancul padurii. Femeia prinse manuta copilului si strangand puternic din buze, simtandu-si sufletul ca intr-o floare de menghina, incerca sa opreasca lacrima din coltul ochiului. Se indreptau spre luminisul la capatul caruia se afla soseaua care ducea spre casa, spre viata. Spre viata care trebuia sa continue.

[doar copilul, care nu a mai avut timp sa se nasca, este pesonaj de poveste]
in timp ce picta tabloul, cel inghitit de haul prapastiei asculta Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
Concertul nr 23 pentr pian de Mozart

portret cu ffrunze (Deceb april 1996)

habar nu am : re-iterare sau update

 

   am obosit

(ianuarie 2013)

de atîta boală

nu sunt atît de puternică pe cît credeam

sau poate că nu mai sunt…

totul mă doare – fiecare mușchi, fiecare fibră, fiecare celulă

nu mă mai întreb dacă celulele tale pe care voiai  cîndva/odinio  ară să  mi le dai m-ar mai putea  ajuta

urîtă e boala

celelalte sau acel altceva par a fi…

dar, oare, cum par?

unde au dispărut?

flower-fractal-art-1920x1200

simt nevoia să mă desfac și să mă recompun într-un fractal

–––––––––––––––––––––––––-

Sunt cîțiva, puțini și totuși, mulți, vreo doi trei care îmi urmăresc constant blogul mic unde ”scriu” și mai rar decît aici…(s-ar cuveni să le mulțumesc frumos)

dacă ar fi nevoie aș putea explica de ce am ales și am adus această…postare… mai veche, de acolo, de pe blogul mic și roșu pe platoșa asta neagră, dar ar fi inutil

se înțelege ușor

–          și de ce nu mai tastez cu greșeli sau fără, nu din lipsă de inspirație – repet, modestia nu e aliatul meu cel mai bun- , nu dintr-un soi de lehamite față de bloggerit, ci pentru că nu pot – –nu am TIMP;  aș vrea să cuprind secunda, clipa în care saă nu mă tem de boală, să nu mai simt sentimentul pe care nu—l doresc ult nimănui, acela al autoizolării cu sprijinul neprecupețit și atît de generos al celorlalți, să nu îmi fie jenă că ceea ce apare pe cele două bloguri cade în derizoriu, cînd nici desuetitudinea nu ar fi de preferat ca o alternativă

Doamna Elena Agachi scrie/spune că blogul este o stare de spirit

de cele mai multe  ori tocmai asta caut -și uneori găsesc sau, mai corect spus, găseam, atunci cînd mă ”așezam” aici

acum încerc să îmi regăseesc prietenii adevărați (or fi existînd și altfel de prieteni ? ) , să caut acei cîțiva medici pe care îi știu dezinteresesați, într-un sistem cu  niște  reguli tot mai greu de înțeles pentru omul obișnuit

cîteodată reușesc ca printre obligații și îndeletniciri … domestice… să mă pot  bucura  de lectura(rea) tot mai  rar în tihnă a unor pagini din cărțile pe care mi le-am dorit (da,vara e mai ușor)

mai greu este de suplinit lipsa radioului stricat cu TV-ul și cu ziare

și totuși, oricît de izolat ai fi sau te-ai simți, actualitatea din jur, adică aceea în care exiști încă în ciuda oricărui fel de refuz unilateral sau reciproc, te ”ajută”, incitindu-te, provocîndu-te să o observi, ba chiar mai mult decît atît

și în real, ca și în virtual, se petrec lucruri aparent normale, doar percepția noastră le amplifică în mod subiectiv (oare așa o fi ?  hmmm, despre adevărul general valabil, nimic nou)

la noi  proiectul despre o nouă lege fundamentală a țării (sau cea actuală modificată după pofte mai mult decît după pricepere și necesitățile vremurilor) se amestecă prin scandaluri de  tot felul, TIFF-ul își face loc ptr cei care nu au avut șansa să fie prezenți la ore tîrzii, iar dacă butonezi la întîmplare, nimerești peste figura unor perrsonaje pe care le credeai  trecute în uitare

tocmai citeam carea scrisă de Carmen Gavrilă,  ”Revolta Orientului”, cînd evenimentele  din Turcia se amplificau alarmant

și peste toate ale mele, gînduri, răni oblojite sau nu, bloguri și stări care merită a fi mai puțin aduse ”în față” chiar dacă o fac, peste toate lucrurile mari sa mici,

îmi revine obsedant în minte replica dată de un fost director al teatrului Nottara (nu, nu Horia Lovinescu), dată unui foarte mare actor

noi modificăm textul, dar să nu credeți că nu știm că voi jucați subtextul”

 

[FILELE ZILEI au rămas lipite într-un fel ciudat]

pași spre tine însuți

se spune că pașii spre vindecare ar fi sau chiar sunt

Credința, voința, acceptarea, iertarea și iubirea

dar cum să îi faci pe toți, urmîndu-l pe fiecare, în parte, atunci cînd nu te poți accepta pe tine însu(ă)ți,    tocmai pentru că nu te poți ierta, iar neputința de a te ierta depăsește refuzul de a-ți accepta  situația ?

rămîn, totuși, Credința și Iubirea

 

dificultate și oportuniate (sursa net)

mi-am reamintit –după mult timp- cuvintele lui Eysenk și aș vrea, mi-aș dori să (mai pot să )  le simt  profunzimea

nu lucrurile care ni se intîmplă contează , ci felul în care reacţionăm noi faţă de ele – de aceasta depinde dacă ne simţim în al nouălea cer sau in ultimul subsol nenorocit al infernului”

 

 

  (locul acestor rînduri este pe FILE, nu aici, dar acum…, deocamdată….)