despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

cuvintele care rămîn

Il Volo –Il VOLO_ GRANDE AMORE _SANREMO 2015

 

pentru că Dragostea este -sau ar trebui să rănînă- mai sigură decît orice armistițiu, mai puternică decît teama în fața oricărei încercări de intimidare, mai presus decît orice tragedie, mai tare decît prostia, mai rezistentă decît orice îndoială și care se dovedește a fi la fel de fel de fără de sfîrșit precum Soarele din care și cel care o hrănește

victoria unui cîntec minunat, care, după părerea mea, a ”salvat” o ediție aniversară pe care o voiam, parcă, altfel…
(vom reveni)

 

––––––––––

din motive care nu  pot fi aduse pe blog (am promis că nu  mai aduc pblemele mai mici sau mai mari de sănătate pe blog) am tot amînat revenirea

și totuși, cred că am rămas cu nostalgia acelor Sanremo create/realizate de Pippo Baudo ….

 

obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

as you like it… ahora y para siempre

 

 

           Sunt creștin botezat(ă) ortodox și îmi păstrez interesul, curiozitatea și respectul față de celelalte religii; aș vrea să cred, însă, că locul de unde tocmai m-am întors și unde  mă voi întoarce nu chiar de bună voie cît mai curînd, acela unde, am învățat cam prea devreme – cu o plăcere ce părea atunci a fascinație, că pierzînd ce trece de la sine, trebuie să mă înalț ”spre cele ce-n veci nu trec, cînd trec în țări divine” (PURGATORIUL- Dante, trad G Buznea)
Acolo am înțeles să vorbesc mai puțin despre despărțiri și despre plecări definitive, să gîndesc altfel despre ele, așa că nu voi căuta urmele sîngelui pe zăpadă înbtr-o toamnă a patriarhului, nici într-o clipă, nici într-un veac, nici într-un mileniu de singurătate…
Acolo, într-o zi de miercuri, 23, ce s- a nimerit a fi în Săptămîna Luminată, mi-am amintit că 450 de ani pentru unii este prea un număr ce pentru unii pare prea mic, pentru alții, prea lung, iar pentru cei care cunosc un anume secret, este o eternitate;
un secret? care secret? – iată:

Oleg Shupliak- Shakespeare

 

Oleg Shupliak- Shakespeare

                                                                                                      

Doubt thou, the stars are fire,
Doubt, that the sun doth move,
Doubt truth to be a liar,
But never doubt I love.

(Hamlet, II, 2)

Tu poți să te-ndoiești de soare
De focul ce străluce-n stea,
De legile nemuritoare
Dar nu și de iubirea mea

(trad Ion Frunzetti)

To be wise and ove exceeds man’s might; that dwells with gods above
(Troilus și Cresida,III, 2 )

A fi-nțelept și a iubi e mai presus de oameni; doar zeii pot aceasta, sus

 

  O revistă răsfoită online ( m-am obișnuit cu abonamente plătite pe care Poșta Română le  ignoră) m-a obligat într-o zi de Duminică să iau ncaietele și dicționarul pentru a înțelege o limbă pe care am înceut cu puțin timp în urmă să o învăț singură

100 de ani? sau o clipă sunt ”eternitatea noastră fagilă”, pentru că dincolo de iubire

 

 

 

toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă

nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

dincolo de noi,

la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blîndă.

*

  ascultă-mă cum ascultăm ploaia, 

 

          anii trec, clipele revin, 

 

          auzi paşii din camera vecină? 

 

          nici aici, nici acolo: ascultă-i 

 

          într-un alt timp care este clipa asta, 

 

          ascultă paşii timpului 

 

          inventator de locuri fără greutate sau spaţiu

 

-versuri de Octavio Paz-

și în timp ce tastez privesc fereastra cu pagina princială a blogului, văd antetul și mă încumet să cred și eu că cineva ”înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

și înțeleg că nu am nevoie, nu avem nevoie nevoie de scrisori de acreditare

 

 Octavio Paz

 

porque

 

 

hilo conductor y transformador de la corriente poética, crea: una obra.

 

y

 

u poema es una obra. La poesía se plariza, se congrega y aísla en un producto humano: cuadro, canción, etc.

 

 

Chemare peste timp(uri)

Călătoream imaginar prin New York, cînd am găsit într-o mapă cu felurite decupaje, pliante si pagini întregi, o fotografie cu un cuplu foarte frumos;  am privit-o, am pus-o la loc, am luat-o din nou în mînă, după ce, aproape fără să vreau, am scos cu grijă dintre coperta groasă  și învelișul de subțire al unui LP un fel de scrisoare-poem.  Am încercat și de data aceasta, fără să reușesc, să înțeleg de ce (în) mintea mea i-a(m)  apropiat, mai mult decît i-am asociat,  împreună, și nu doar ca pe un cvartet fruumos și celebru, ci chiar mai mult decît prieteni peste timp/uri.

Nu doar farmecul lor irezistibil, nici talentul lor răvășitor, iar dincolo de pasiunea mistuitoare și de patima niciodată ostoită, am auzit un zvon inefabil de aripi ori pași pe un ritm baladesc de chitară, ca o chemare strigată pe dorul de către zări (ei nu știu ce-i zarea, ei caută zările)

isadora duncan

Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă

Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.

 

La această femeie am căutat fericire

Şi aflat negura, pieire.

Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,

Nu ştiam că dragostea e ciumă.

A venit spre mine, a privit

Şi m-a înnebunit.

Cântă prietene, să-mi aduc aminte,

De viaţa dusă mai înainte.S Esenin - 1922

Las-o să o sărute cine-o vrea,

E târfă şi e draga mea.

Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,

Şi n-o blestem.

 

῭῭῭

Vladimir-Vasotki

De ce îmi oferiți ceea ce eu iubesc

Doar pe credit, în rate, ce se-npotmolesc  tot mai tare….

 

Această noapte e pentru mine în afara legii

Încă din zori îmi fugăresc somnul,

de nu, de-adorm o să visez o madonă

Semănînd cu o anume persoană anume

 

*

Cu toții-și vor pune hainle de sărbătoare

Iubita mea spune-mi, de ce oare ?

Ea-mi răspunde :”fă-te și tu fercheș

mi-e rușine cu tine

uită-te cum te clatini,

ca un tren fără șine”

 

 

*

 

Sunt, totuși, un om simplu

și mă întorc la tine, fregată legendară,

cu versurile de odinioară, pitite-n amintire

 Marina Vlady

au fost și au rămas răzvrătiți și și nesupuși [ și fragila făptură hăituită prin pădure știe doar legile acesteia, sfîrșind ca victimă a ignoranței și a răutății], au avut visuri, idealuri, dezamăgiri, au fost admirați, iubiți, iar apoi renegați, au protestat, s-au revoltat, fiecare în felul său, prin arta sa, au sfidat prejudecăți și legi care le îngrădeau zborul liber, chiar dacă prețul avea să fie mare, cel mai mare posibil

dansul pasional, aproape drăcesc al unei eșarfe poartă răspunsul unei chemări către o alta:

În această viaţă, a muri nu e noutate;

 

Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

 

 

        și, zăcînd pe glod bătătorit

        urlu, din răsputeri, prin difuzoare paradite:

”oameni, ascultați la mine! Sunt viu! Trăiesc!”

––––––––––––––

(în noaptea unei păduri patru perechi de brațe se rotesc înlănțuite în jurul unei chitare

cînd mă voi înălța în fața Domnului Celatotputernic,

mă va justifica doar virtutea cîntecului meu )

[versuri de Serghei Esenin și Vladimir  Vîșoțki traduse de Zaharia Stancu, Ioanichie Olteanu,Silvia Kerim, Matilda Banu]

 

impasul unui dar

cel mai mare dar

găsită, absolut întîmplător, pe net (așa lași să se-țneleagă) – ai fi putut să o traduci și să fie ca și cum ai fi scris-o tu însuți

aș fi zîmbit la fel, aș fi citit-o tot de două ori, impasul răspunsului ar fi fost același:

îngijorările mele sunt prea mari și tare urîte ca să te împovărez cu ele, iar posibilele mele preocupări au devenit atît de mărunte, încît mă  jenez eu însămi

la ce ți-ar folosi –oare ?-… atenția… din partea mea (nu ”atenția mea”) tocmai  ție, care ești copleșit de interesul față de tine, încît aproape că îți este teamă să nu rămîi epuizat sub această avalanșă, destul de obișnuită, dealtfel

obosiți de atîta seriozitate, reluăm un joc preferat și ne’ntrecem în vorbele altora despre dragoste: tu cu simboliștii tăi, eu, cu avangardiștii mei, preferaților tăi antici eu le aduc și ofer fără ostentație, ci cu fireasca provocare, postmodernismul, îi împăcăm cu ușurință pe clasici cu romanticii împrăștiați cu o măiestrie iremediabilă peste și prin  vremuri, mai lăsăm  neglijent  cîteva linii graffiti pe Concertul lui Giorgione, ducem în surdină aria Luciei lui Donizetti cu acel  I hate that I love you so al Rihannei, nu mai închidem telefonul mobil și ncic nu mai stingem țigara pe jumătate consumată la finalul  din Love Story, ci sfidăm acest mohorît și înciudat April, mergînd pe o terasă să bem un Capuccino după de am văzut To Rome with Love al lui Woody Allen, amestecăm fotografii alb-negru ori sapia cu cele găsite prin ultimele topuri, nu deschidem ziare cu știrile actualizate ale zilei, ne batem pentru ultimul puzzle online

și uite-așa ne amuzăm pînă obosim de-a binelea, mirindu-ne cît de grozavi am descoperit că suntem (ceea ce nu mai știam și nici nu mai bănuiam)

timp ?! – nu mi-a rămas prea  mult, dar este singurul lucru, singurul bun pe care îl am pentru a-l împărtăși cu tine, dar de asta tu nu mai nevoie

timpul meu este grija ca din prea multă atenție bucățele cu care este lipit acel cuvînt să se desprindă, iar acesta să alunece dincolo de orice genitiv, căutînd zadarnic o asimptotă.

o joacă de vară

Cînd m-am întors pe blog am găsit un comentariu năucitor şi frumos, năucitor de frumos lăsat la o postare despre Desnos de către GINA(tot ea….),

prefer florile de cîmp oricărui trandafir„

Dragă Ana,

Deunăzi , voiam să scriu ceva despre maci, n-am făcut-o, i-am cules pe toți, , mi i-am lipit pe retina sufletului..
Eram în tren, le-am zărit pâlpâirea printre șinele trenurilor. I-am privit pierduți în lanurile de grâu.. macii cresc oriunde. Nu se tem de nimic. Sunt efemeri.
Ca și dragostea

la care nu am ştiut să răspund aşa cum se cuvenea, astfel că m-am pomenit improvizînd un joc, o joacă într-o zi de vară

Cîntec pentru anotimpul frumos – Robert Desnos

Dragoste, puterii tale

Cine i se-mpotriveşte _

Ca pe-un tron tu urci în inimi

Iei teibut orice suflare

Rob ţia-junge împăratul,

Inteleptu-nnebuneşte

Dacă prea măreşte roza,

Un blu-blu ce vină are ?

 

 

O, puterea, ta,  iubire,

Toţi o simt cît sunt în viată ;

 

Robi şi crai, monarhi, poporul,

Legii tale i se-nchină–––––

Tu le eşti împărăteasă

Si domnia ta-i măreaţă

Inimile-ţi sunt supuşii–

Toţi  te socotesc divină

Dragoste, puterii tale – Alexandr Ceavceardze

            in anii de şcoală, în excursii scurte ori mai lungi, sau în jurul focului de tabără obişnuiam să îngînăm, să cîntăm, fie şi numai de dragul frumuseţii cuvintelor:

Dragostea mea pentru tine

Arde macii pe coline

                 

             poate aceiaşi chiparoşi pentru care Galilei îl ia ca aliat pe Octavian Paler să ne explice de ce nu se simte în stare să înfrunte vitejeste moartea

în aceste zile, cînd mai toată lumea era-este preocupată de exit-polluri sau de rezultate finale ale alegerilor locale, eu mi-am permis o… evadare… şi peru că am ratat TIFF-ul de anul acesta, am descoperit un film de tinereţe  a lui  Tenghiz Abuladze, Copiii altora (anul 1958), după care am recitit  cîteva superbe poveşti/basme georgiene…

reîntorcîndu-mă cu gîndul la film(e) îmi vin în minte obsedant alte imagini cu flori de mac

Nino Katamadze

şi deodată jocul se preschimbă…

iar eu simt că va trebui să caut să văd cea ce nu am reuşit să văd pînă acum dintre filmele sale şi să revăd, în special,  acea copleşitoare Căinţă

********

cum ? –- este vară şi vine vacanţa ? da, e adevărat, nu am uitat 🙂

Reformulare

…. mda,

Nu! Nu ești javră

și ca CEVA DĂRuit, ești minunată, ești frumoasă, ești generoasă ( mai mult față de unii, mai puțin fată de alții, nu de fiecare dată după ‚merit’ – uite că nu m-am putut abține)

ești frumoasă, ești cea mai frumoasă, dar cum nu te compari cu nimeni – cum să compari CREAȚIA  desăvîrșirea Creatorului- cu ceva, cu altceva?! nu ți se potrivește decît superlativul, iar pentru mine ești sublimă;

ești senină, dar și provocatoare, oferi cu ușurință și tăinuiești cu o griă sporită, ce seamănă a încrincenare, multe, ce anume? – nu știu să le găsesc un nume anume, dar sunt multe, multe și felurite [ se spune despre tine că ”ești plină de surprize”, o expresie care mie nu îmi place, a devenit tocită, chiar dacă se ‚dovedește’ a fi adevărată (acum chiar că nu mă gîndesc chiar și cu îndoială sau fără dacă adevărul, acela unic, se tocește), ori eu cam mulți ani la rînd am  crezut că surprizele pot fi doar plăcute, le asociam bucuriei și micilor-mari bucurii]; dacă TU ai fi mereu dreaptă cu fiecare, aș crede că doar celor buni le este îngăduit să le afle, să le descopere, însă…;

hey,

dar eu mi-am propus să cad la pace cu tine, să fac un fel de înțelegere onestă și de durată cu TINE, mai mult decît un armistițiu;

nu renunț eu atît de ușor la luptă, o știi prea bine, dacă TU, care ești o MINUNE de VIAȚĂ nu mă cunoști, oare de la cine aș mai putea pretinde înțelegere?

accept în continuare obstacolele, sincer,  mi-ar lipsi și nu ar mai avea rost și motivație ori justificare înțelegerea dintre noi, dar nu mă mai iau la harță cu tine, nu te mai jignesc iremediabil (?!?), nu mai răbufnesc necontrolat față de mesagerii tăi, sub orice formă mi s-ar înfățișa, fie chiar și mai marii wordpress-ului care continuă, observ resemnată (HA! Te miri, nu-i așa?) că îmi șterg toate tagurile, îmi trunchiază postări, dar nu voi renunța nici la ceea ce poate fi considerată o joacă, adică scrijelitul sau chinuitul tastaturii aici, pînă cînd nu mi se va șterge de către alții blogul

(hai, să-ți șoptesc în auzul tuturor cum cineva mi-a sugerat ieri, printr-o trimitere la o postare de a mea că ar fi …”recomndabil”, ”indicat”,”preferabil” să recunosc eu insămi că am un blog ratat; nu m-am supărat, nu m-am amuzat, doar m-am întrebat dacă, într-adevăr știind  cine și cum sunt, abia acum a găsit întîmplător acest paralelipiped subțire, unde eu am pomenit chiar de la începuturi despre teama de așa ceva, cînd semnam Sisifratat; probabil stînd mult timp printre gîndurile înțelepților vechi, niciodată învechiți, ajungem să confundăm fulgul de nea cu o avalanșă pe care unii (dintre noi) chiar au trăit-o sau e posibil ca să se  zbată pentru a nu se lăsa înghițiți de ea; atunci cînd ai avut șansa să cunoști succesul și împlinirea pe toate palierele vieții, jocul cu Sinele în căutarea aparentă a celuilalt ”partener” de conversație tăcută sau al unui tovarăș de drum virtual care să  rămînă mut de încîntare la erudiția incontestabilă, este sau poate părea un capriciu sau un exercițiu de metodă);

Da! – știu , nu e nevoie să îmi amintesti:  nu sunt rea, nu mă mai plîng de nimic, am deschis blogul ca să mă înțeleg cu TINE; draga mea prietenă, VIAȚĂ;

Nu știu exact dacă îți place să ți se aducă laude, ofrande – dar nu ești mai presus decît alți zei???-, să ți se facă compplimente, dar eu sunt chiar sinceră cînd spun că ești frumoasă și ciudată precum un paradox ; unul dintre mentorii mei spirituali, pentru cursurile căruia aș risca cu mintea de acum si repetarea unui an sau mai mult decît atît, Profesorul și criticul Eugen Simion scria sau definea la unul dintre cursurile la care mă strecuram clandestin,

Paradoxul ca fiind ”o finețe a gîndirii pe cale de a deveni viciu” – nu îmi amintesc foarte exact cum explica DomniaSa paradoxul ca finețe a gîndirii, dar era foarte convingător mai departe, arătind ”cît de ușor poate fi manipulată logica” și sfătuind că ”nu trebuie întîrziat mult în Paradox”;

Ești frumoasă, aproape perfectă precum cel mai frumos semn și ceea ce este dincolo de acel semn în matematica superioară – Integrala Beta: privesc instntaneu la un grafic de pe  masă, făcut aseară, cam ciudat, pentru că dintr-un punt de inflexiune, linia urcă, nu coboară, sunt cam de un an de zile sub axa orizotală..,urcă, deci, asimptotic, spre minus infinit.; să mă mai mir că noi, majoritatea majorității –în lumea și în societatea în care trăiesc acum există asa ceva- căutăm derivate(le), ele fiind mereu ceva  acel argument versatil al celui mai inofenasiv semn lăsat de noi pe hirtie, pe ecran sau pe nisip; uneori, reușim și noi să lăsăm chiar și pe apă, căci, oare ce-o fi o simplă picătură?

TU le cuprinzi pe toate, astfel că sau astfel încît nu mă mai mir cînd mi se pare că se confundă rafinamenrtul cu exhaustivitatea.

Pe fereastrsa deschisă pătrunde primăvara

și abia acum îmi dau seama că TU  ești lumina de care m-am lipsit prea mult timp;

în fiecare primăvară mă îndrăgosteam de aceleași lucruri și ființe sau de altele nou-nouțe; cam prea străină mi-a devenit această stare;

am o datorie față de TINE, față de Cea și față de cei, care, rămînîndu-mi aproape în lunile lungi și grele, mă ajută acum să reînvăț să trăiesc și să mă regăsesc, am o dastorie chiar și față de mine însămi

privesc una dintre lucrările unui pictor decoperit de curînd, cam tîrziu, recunosc și asemeni fetei din tabloul lui Vladimir Volegov, îmi iau cartea, pălăria și ies afară=== vreau să simt Soarele

vreau să te regăsesc, VIATĂ!

Trebuie să mă regăsesc

Iar înd voi reveni pe acest blog, curînd sper, dar fără a zăbovi mult, voi încerca să-mi explic de ce mereu am asociat primăvara cu impresionismul și cu simbolismul.si ce-i  dacă o vor face alții, înaintea mea ? eu o voi face în felul meu.

acest gînd alunecă de pe simple însemnări ?

nu cred, dar aș vrea să îl repet tot mai rar, oricît de apropiată mi-ar rămîne tristețea POETULUI:

tu, lume rea, ai fost vreodată și a mea ?