același, mereu

             textul de mai jos l-am scris aici, pe blog, în urmă cu zece ani; ca și în alte dăți, chiar dacă aș încerca sa schimb ordinea cuvintelor sau să adaug altele, acum, da!- și acum, esența sau ideea ar rămîne aceeași

poate că ar fi fost mai ”înțelept” să nu-l readuc din arhivă, însă sunt zile, sărbători, evenimente pe care memoria mea le ‘reclamă’, de care are nevoie, asemenea moleculei de oxigen fără de care ea, memoria mai mult sau mai puțin afectivă, împreună cu ființa-mi, ele două susținîndu-se intrinsec, ar rămîne două substantive într-un posibil răsfoit dicționar;

iar de data aceasta nu fac Mea Culpa , ci sper într-o Primăvară minunată pentru toți

 

 

aș vrea să pot crede și astăzi că cele două fire, împreunate într-unul singur, sunt atit de firave și de rezistente, deopotrivă și că nu se pot separa și nici rupe

– cum să separi Dragostea de Speranță și cum să le frîngi?-

fiecare îl va purta simplu sau va prinde de el ceea ce are sau ceea ce își dorește:

un trifoi cu patru foi sau un țechin de argint, o floare sau o vergea de aur, o ancoră sau o cruce

purtați-l cu grijă: poate că  nu se vede, dar cu siguranță se simte –  între cele două fire este o fărîmă din sufletul fiecăruia – al nostru, al tău, al meu

 

așa mi-am amintit în zorii primăverii că mi-a spus bunica mea atunci cînd m-a învățat să îl port frumos și la vedere

                                                                                                                                                              (1 Martie 2010)

despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..