sub un cer fără stele, dincolo de orice lege morală

într-o noapte întunecată și rece de decembrie mi-am reamintit ceea ce aproape uitasem:

Some infinities are bigger than other infinities.

John Green, The Fault in Our Stars ― 

și voi reveni, neapărat, de îndată ce mîna îmi va fi odihnită, sufletul mai liniștit și sacul plin de griji, lăsat parcă anume de sărbători, se va fi retras într-un colț….

TREBUIE să revin

Anunțuri

actualitatea unui text

 

     [variantă pentru blog]

   

 am încercat să nu observ inscripția zărită destul de aproape :”Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, chiar dacă nu am reușit să ajung la TIFF sau la SibFest, am izbutit să mă …sustrag… tînguirii prea des auzite și care se vrea mult prea familiară:

”Suntem ajunşi într-a durerii ţară/cu chinuite suflete apuse /   ce şi-au pierdut a minţii lor comoară.”

(Dante – Infernul, trad. G Pruteanu)

 

 

 

astfel că la îndemnul/sugestia Domnului Gogea, cam cu un an întîrziere, am început să caut printre cărți și reviste mai mult sau sau mai puțin vechi ori foarte vechi și nu știu dacă trebuie sau dacă pot să mă bucur că am ”material” ce depăsește suficientul (…?!?…) pentru un demers propus de ceva vreme, oarecum început , nu prea ușor corectat sau modificat – obișnuința de a nu folosi  radiera, bat-o vina- dar cu o finalizare atît de îndoielnică;

 

și printre atît de multele știute sau nu, uitate sau aduse mai aproape, am găsit un text, un articol minunat scris de către Profesorul Vasile Morar în anul 2008, cu adevărul ( care este unic –  așa am învățat de la Decartes) cuprins în frumusețea și nuanțele unor fraze ce respiră valențe greu de ignorat în lumea, în spațiul  în care trăim.

 

îmi permit să redau mai jos cîteva paragrafe din finalul articolului Spațiul Public și morala elementară

 

 

 

   Văzut de jos, de la nivelul său, spațiul public pare haotic, încă nerestructurat pe coordonatele valorice validate de o experiență  solidificată. Și totuși, dincolo de o mulțime de note de conținut de ordin negativ, nouă ni se pare că se întrezărește o schimbare una iminent, în anii care vin. Astfel, luăm la întîmplare cîteva semne. Primul dintre ele: se conturează o revoltă generalizată față de persistența perversă a stărilor de indeterminare a dreptului. Tot mai acut în spațiul public apare convingerea (corectă) că singurul criteriu  pentru judecător este legea  și că alte criterii sunt irelevante, ne conduc la ”indeterminarea dreptului”, sunt, prin urmare, ilegale și imorale și trebuie și ele sancționate. Tot mai des și legitim apare întrebarea : ”cine-i judecă pe judecători ?”

 Al doilea fapt: nevoia de etic în spațiul public este în creștere, nu numai în forme lamentative, ci și constructive. Au început, spontan,să apară comitete de etică,și, mai mult, ele se fac auzite cel puțin în orizontul practicilor medicale.

 Al treilea fapt demn de a fi măcar consemnat ține de o, deocamdată, puțin luată în seamă atitudine culturală. Există o vădită debalansare în orizont românesc între stînga și dreapta. Mai precisstînga solidară cu cea din America (acolo liberală) și  cea vest (dar și est) europeană(în acest caz social democrată sau socialistă), a îndrăznit prin intermediul unor gînditori să se afime curajos, ripostînd argumentat părții adverse. Deocamdată această stîngă culturală se află la primii pași.  (…) În ceea ce ne privește , nutrim convingerea că, la cotgituri-rupturi de tipul 1968, asemenea acte de îndrăzneală sunt nu numai necesare, dar și utile. Și  nu în ultiimul rînd, sunt un semn palpabil de moralitate elementară. Or, cine știe, poate că va veni momentul în care la temelia spațiului public să se pună nu morala minimă, ci morala elemtară.

(…)

   Oricum, o întrebare rămîne: care este, totuși, calea regală pentru instituirea spațiului public românesc în viitorul apropiat ?

 

–––––––

răspunsul, cu argumente și contraargumente, îl găsim nu doar în stările, pragurile sau virtuțile pe care ni le propune și –de fapt- ni le oferă cu o elegantă generozitate cărțile de un farmec copleșitor,ele, Cărțile Domniei Sale, ci și în gîndul și faptele  cotidiene sau chiar în lipsa lor, în cugetul și acțiunea fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puțin atenți la … o morală  elementară.

 

Ei și ei, ei despre ei

cînd m-am uitat ultima dată –înainte de a scrie rîndurile acestea- pe ultima ediție on-line observatorcultural.ro constatam cu bucurie că cel mai citit și mai comentat articole era(u) cele cinci Valentine (tălmăcite fermecător de către Șerban Foarță)

acum, ordinea s-a inversat: din nou, într-o publicație cu un caracter declarat cultural,pe primele două locuri în top, se regăsesc articole cu un vădit și pînă la sațietate

sincer, m-am săturat de omniprezența CNSAS-ului și a personajelor discutate, discutatible, disputate și tot disputabile

[ un fel de paranteză îmi este –cred!- permisă pe blogul meu – ieri searăm-am hotărît cu greu să răpund la un apel insistent pe mobil: dacă vrei să te distrezi într-un mod mai altfel, uită-te pe Antena3 și promit că  nu redeschidem discuția de dimineață, avută pe articolul din reviste’, ‘sorry,  mă  uit la serial, la Lumini și umbre‘ , ‘glumești? e bine!, ‘deloc! Atunci am pierdut multe episoade, îmi place și acum, e bine lucrat sub toateectele, încerc să regăsrsc Mediașul și figuranții de atunci, cînd s-a filmat și nu pprea reușesc’ , ești incorijibilă!’ . ‘…’ ‘te-ai amuza, crede-ma!” ‘posibil, dar…, vorbim mai tîrziu sau mîine, mulțumesc, oricum. ……..’

chiar m-am cam săturat de subiectul și de peronajele aduse din nou, ptr acîta oară?, de articolul din ziar și din emisiunea tv, cum aveam să aflu  a doua zi de la cei care o văzuseră, ce încredere poată să îmi inspire un organism necesar însă tot mai controversat?]

cît despre polemica dintre Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu,  doi intelectuali  cu un scris cultivat și talentat, ale căror bloguri și diverse articole  le citesc atunci cînd am timp și disponibilitate, este un schimb de idei și opinii mai mult decît divergente, dar interesant(e) din care oamenii politici situați/aflați în taberele pe care fiecare dintre cei doi le ”repprezintă”, ar merita  să le înțeleagă, măcar să încerece să le înțeleagă;

personal, mie îmi este mai familiar Dorin Tudoran, chiar dacă  nu i-am înțeles unele … opțiuni politice; recitesc/ răsfoiesc în ultimul timp, sporadic, volumul  de articole scrise și publicate în anii  ’90,  Kakistocrația,  volum cu un nume a cărui etimologie explicată de  către autor conform dicțioanarelor limbii engleze, este  dureros de actuală; pe coperta a patra a cărții este  o frază scrisă de către   Mircea Mihăeș, cuvinte care exprimă un adevăr crud, cuvinte  pe care este greu de închipuit că le-ar așterne acum scriitorul bănățean alături de un rînd al celui care exersa mai demult o Respirație artificială

  scria în 1998 Mircea Mihăeș : ”lovită dureros în fibra   morală, spoliată fără rușine, tocmai de cptre cei care trebuiau s-o apere, această Românie nu există decît în proiecțiile utopice ale poetului. Tragedia noatră e eșecul viziunilor lui Dorin

chiar și atunci  cînd încearcă să pătrundă în laboratoarele de distrugere, de anulare treptată a  individului de către sisstem sau a lichidare a elanului firesc evoluției, poetul face recurs la Idee:

cel ce vrea nsă mă-nvingă,

aștepte pînă-i va crește în palmă

o armă transparentă, ucigătoare –-

ca o idee

de aceea, cred – sunt convinsă!!!-  că de aceea am starea asta de disconfort cînd, după farmecul oferit și trăit de patinajul artistic, după știrile auzite la radio (eu ded aici îmi iau informațiile despre evenimentele la zi) am comutat pe cele cîteva posturi care se prertind de știri, posturi de nișă, cu  figuri care se rotesc și mă întreb dacă și cum și cu cît sunt… retribuite…,

de aceea îmi este greu să cred că că , oricîte divergențe ar fi într ei, poeții și cei mai mulți dintre scriitori  și-ar arunca în față au prin intermediari atîtea invective: minciună, hoție, lașitate, corupție, șantaj

de curînd am descoperit manuscrisele din exil  ale unui alt poet drag mmie: Ion Caraion

și am citit o frază uluitoare :

  poezia este un fel de trancendență și semnal  de alarmă; ca și Dumnezeu; ca toate anotimpurile în infern

            

 

citți, Vă rog, ceea ce este pe linkul de mai jos (nu este al meu)

http://despredemnitate.wordpress.com/2011/06/23/regele-meu/

și poate că l-au  citit deja, cu celelalte poezii scrise de Marius Ghilezan și cei care la venirea mea pe wordpress nu îl aveau în blogroll…. – recunosc, este o ”adăgugare/completare” care nu mă onorează , de care scriitorul -unul dintre preferații mei- nu avea nevoi, și care, oricum, va trece neobservată

astăzi, poezia acceasta, ca și scrisul său sunt mai binevenite, mai potrivite  mai necesare, parcă, decît oricînd

Atunci cînd Speranța (mai) poate avea un nume

Aș fi vrut să îi răspund , să îi scriu –acesta este verbul corect, cred- CELLEI mai altfel, la binele lăsat mie, acum, cînd ea știe că am nevoie, puțin mai altfel, încercînd să învelesc un bănuț într-o coajă de mesteacăn dintr-o Siberie știută (închipuită) doar de ea, dar simțită, tot prin puterea gîndului ei, de către mine, de către alții

Mă urmăresc obsedant, încă din anii mei frumoși imaginile și dialogurile unui film poem, văzut la Cinemateca de pe strada Eforie, așa cum doar școala rusă de film reusește să uimească lumea –nu pe toți abonații box-office-ului american, știu!!!….- un film realizat de Vladimir Motyl : Steaua fericirii captive. CELLA cunoaște, cu siguranță, filmul, cei care au avut șansa să-l vadă, deasemenea, celorlalți, care îndrăgesc filmele, dincolo de prejudecăti stupide ( pleonasm, sîc!…) îl recomand cu drag și fără nici o reținere; așadar nu voi povesti filmul, ceva-ceva despre acea miscare din decembrie 1825 am mai pomenit altă-dată și aș vrea să pot să o fac cîndva într-un mod care să mă mulțumească pe mine însămi.

Acțiunea filmului se desfăsoară în Rusia țaristă a acelei perioade, și ”cuprinde” sau este închegată din povestea de / poveștile dde dragoste ale cîtorva cupluri care iau calea exilului în Siberia.
și amintindu-mi foarte bine acum acest film, am înțeles că ea, Speranța are un nume sau mai multe, dar se sprijină sau este întrețiunută de către (alt)ceva, la fel de frumos și de trainic– dragostea.
Numele Speranței este (sau ar putea fi): Dragoste, Sacrificiu, Credință (aici mi se va răspunde, probabil, că nu există Speranță fără credință, iar eu, sincer, nu mai sunt sigură care este suportul celeilalte), Demnitate.

Vezi, CELLA, acea poartă care zăvorește destine, fără a le putea nimici vreodată, este făcută tot din trunchiuri de mesteceni… bănuții lipsesc din manșon sau din buzunarul mai simplu, dar bănuțul este păstrat cu grijă altundeva…. aș îndrăzni să cred caă tocmai acel bănuț este cel pe care tu l-ai avut mereu…. și cu el nu se cumnpără nici un cal arab, nici altceva

MULȚUMESC, CELLA!

Unul dintre personajele –reale- Al Raevski, are o replică în fața Țarului Nicolai I: ‚atunci cînd omului îi lipsește onoarea , acel om nu poate trăi niciunde’.

Într-o societate perfectă, în care oamenii își pierd nu doar răbdarea, dar se pulverizează simțul măsurii, bunul-simț, rațiunea și o logică elementară, aceste cuvinte ar suna și sună aberant.

Mie îmi amintește de o ”sintagmă”-titlu al unui mare, mare și –în sfîrșit recunoscut ca merituos și valoros- scriitor, o mare conștiință a acestor timpuri

[… și după două decenii m-am regăsit cu dl G Liiceanu pe aceeași ”lungime de undă”…. [ dar asta este subiectul unei alte posibile postări…]

Mă gîndesc la adevărul minciunilor

vreau o carte de TAROT !

A N G E L A, unde ești cu cărțile tale atotștiutoare?

De vise urîte pot să mă dezlege ????

Așa ceva nu iau cu mine în vacanță

Le jeu, c’est une lutte  corp-à-corps avec le Destin –   Anatole France

Era seara mea norocoasă :

aveam   doi Ași (cel de verde și cel de pică) și doi șeptari (de Carro și de treflă)

miza era mare și nu era în bani de arginți sau de aur;

era o înțelegere, nici ”tîrg”sau ”învoială” nu era;

am cerut o carte și am primit un al treilea șeptar, cel de verde;

am privit expresia partenerului de joc; era cea a jucătorului experimentat, nu trăda sau nu lăsa să se înțețeagă ceva

am pus cu satisfacție full-ul meu pe masă;

partenerul m-a privit atent și mai lung decît mă așteptam, apoi, după o  ezitare, a răsfirat cărtile sale :careu de Ași

încercam să înțeleg și nu reușeam — de unde patru Ași? pe cel de treflă îl purtam tot timpul în mînecă;

în clipa în care m-a întrebat dacă respect înțelegerea, am înțeles:  era cel care avea mereu toate cărțile.

Asul de treflă era doar o amăgire.

iar miza era chiar acea carte de joC.

(26 ianuarie 2010)

m-am săturat de jocuri mincinoase; de va fi să pierd, cel puțin să știu ce și cum

ha! –-  două perechi de cărți de joc tot voi lua cu mine    – voi avea toți așii care nu-mi vor fi de folos.

Pînă dimineață, cu un somn fără vise,  îmi revin. TREBUIE