Francesco Gabbani nu a fost preferatul meu, dar mă bucur că a că a cîștigat 
nu găsesc și nici nu caut un adjectiv pentru textul melodiei interpretate de el—–––– ar fi de prisos….
dar cred că aș putea să iau/ aleg un singur vers, sau două, ori trei, ba chiar mai multe, să fac pancarte si bannere, că tot îmi e dor de un miting civilizat, nepartinic, ci pentru a salva ceeea ce se mai poate păstra/ apăra/ ”asuma” din genericul ‘umanitate’
iar din acest an, eu voi păstra momentul lui Zucchero
nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo
și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene
atît știu
Apa Mării
de Federico García Lorca
-traducere de Teodor Bals-
Marea, albastru giuvaer,
A surâs în departare.
Dinţi de spumă albă-n soare,
Buze umede de cer.
Tu ce vinzi, tulburătoare,
Tânără cu sânii-n vânt?
Apa mărilor străine,
Domnule, eu vreau s-o vând.
Tânăr negru, ce amestec
Porţi in sânge, curcubeu?
Apa mărilor străine,
Domnu’, -n sânge, o port eu.
Şi aste lacrime sălcii,
Spune mamă, cin’ le strânge?
Apa mării, apa mării,
Domnule, în ele plânge.
Cine naşte-amărăciunea
Inimii apăsătoare?
E atât de amară apa
Mărilor tremurătoare.
pentru că Dragostea este -sau ar trebui să rănînă- mai sigură decît orice armistițiu, mai puternică decît teama în fața oricărei încercări de intimidare, mai presus decît orice tragedie, mai tare decît prostia, mai rezistentă decît orice îndoială și care se dovedește a fi la fel de fel de fără de sfîrșit precum Soarele din care și cel care o hrănește
victoria unui cîntec minunat, care, după părerea mea, a ”salvat” o ediție aniversară pe care o voiam, parcă, altfel…
(vom reveni)
––––––––––
din motive care nu pot fi aduse pe blog (am promis că nu mai aduc pblemele mai mici sau mai mari de sănătate pe blog) am tot amînat revenirea
și totuși, cred că am rămas cu nostalgia acelor Sanremo create/realizate de Pippo Baudo ….
[oltima trăzmaie făcută pe FB; GATA! – m-am potolit]
cafeaua și berea închinară (se atinseseră ușor, adică) cu un oftat:
”ne așteaptă vremuri grele!..”
ceaiul nu se putuse abține:
– asta sună ca în finalul primului volum ”Copiii din Arbat”
– ce Arbat, care arbat, ce-i aia arbat?
– un cartier din Moscova
– acolo să mergeți cu toții, aștia care votați orbește,
– este cartierul lui Bulat Okudyava
– vezi? O spune pe față, e cu rușii, e clar!
– dar Okudyava este un mare artist, nu se lăsase intimidat ceaiul
– țara, statul de drept, democrația sunt în pericol, iar lui și alor săi le arde de poezie, pe deasupra și bolșevică!
– dar nu e deloc așa cum credeți
– ia mai lasă-ne cu prostiile tale, hai, cară-te, ia-i pe toți ai tăi și oprițivă-n Siberia
– cînd vă veți liniști și veți asculta baladele sale veți înțelege altfel
– hai, gata! pleacă!
– în democrație poezia și muzica sunt libere; pînă la vot și după aceea, noi toți să fim sănătoși
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 