Boabe de cafea dintr-un teribil an – 1968 (2)

– și totuși, dezamăgirea sau resemnarea să fi fost atît de mari, încăt nu au reacționat prea puternic la drama din 5 iunie din America, sau cînd , în aprilie era împușcat Martin L King, iar apoi, în estul Europei pericolul luase forme și dimensiuni alarmante, sunt curios cum au reacționat, continuă Vlad

– Reacțiile oficiale au fost mai mult decît prudente, abia discursul, celebrul discurs al lui Ceaușescu în Piața Palatului se pare că i-a trezit, dar i-a și amagit, iar oamenii din Occident erau preocupați de problemele interne din țările lor, calmul părea că se instalase acolo, la noi au fost patru-cinci ani care nouă atunci ni se păreau incredibili de buni, de plini de speranțe care nu păreau să fie iluziile înșelate prea devreme și dureros.

– Da, Domnule Liviu, dar cu ocazia vizitei lui De Gaulle la București, în plină criză pariziană, noi ne-am ales cu Dacia 1 100 și cu calculaorul IRIS părintele dragului Felix, spun drag, pentru că noi eram mîndri de el, chiar dacă pierdusem contractul sau sansa de a contracta cu IBM, spuse cu un ușor oftat Matei.

Ionel întrebă fără să se adreseseze cuiva anume: ”e adevărat că se spunea că dacă ne-ar fi atacat rușii, pe noi ne-ar fi ajutat chinezii?”

– Mai degrabă cred că e o legendă, spuse Anton, apăruse doctrina Nixon, iar în Orientul apropiat erau ostilitățile dintre Egipt și Israel, palestinienii se organizau și se afirmau pe plan internaional, era o lume frămîntată peste tot.

– De parcă acum ar fi mai liniștită, ce să spun?!! aproape concluzionă Elvira

– Mda! se auzi vocea calmă și joasă a lui Toma, se simțea că e obosit. La plecare Dan a spus că dacă ar fi întebat, pentru el acel an’68, mai mult decît politica, înseamnă Brel cu al său J’arrive și apariția volumului lui Ionesco, cu un titlu teribil, trebuie să recunosc și eu, este vorba de Past Present, passé present

-Chiar așa, spuse Liviu cu un ton mai ridicat decît de obicei, despre arte, nimic?

– În acest caz, cred că discuția ar trebui reluată altfel, răpunse Tomas, dar vă propun să o reluăm altfel, altădată, cînd sper că vor fi prezenți și Sergiu și Virgil, cît pe ce să spun și eu Orsino sau Mercutio, fără să o supăr pe Anya; by the way, Anya, pe tine nu te-am auzit deloc, tu, cu o colecție de ziare, cărți citite din acea vreme, nu spui ceva? nu e nevoie să îți dai jos lentilele fumurii de astăzi.

Oare de unde știa că am ochii umezi? am tras aer în piept și am continuat să agit cu paiul băutura din pahar, lansîndu-mă într-o aiureală de tiradă, de care mă voi mira eu insămi, multe zile

– zilele trecute, după ce am văzut un film difuzat ca film de artă, am realizat câte au fost. eu aveam în minte doar Cerbul de aur, acel mai cu Sorbona și acel august cu Cehoslovacia.…, în film e și ziarista cehă’ este vorba de filmul Bobby, un film produs de A Hopkins și regizat de spaniolul Emilio Estevez, un film excelent gândit, chiar dacă ideea nu e deloc originala, cu o distribuție mare, dar ceea ce mă împinge să-l revăd și chiar să caut să am DVD-ul cu acest film despre drama nu doar a Americii, ci, poate a lumii întregi, este sau sunt scenariul în cea mai mare parte a sa foarte bun, dar mai ales coloana sonoră, am reauzit „Never Gonna Break My Faith”, cîntat de Aretha Franklin, ”Mary J. Blige” și The Boys Choir of Harlem, „The Sound of Silence” de Simon & Garfunkel, „Hurdy Gurdy Man” by Donovan, nu mi le amintesc pe toate, dar știu că asemenea cîntece și versuri nu se mai aud astăzi, în vremurile cu maai mulți nebuni buni de pus la propriul lor zid.

– Iată o posibilă temă viitoare, spuse cineva, nu am auzit bine cine, pentru că abia atunci am început să plîng cu adevărat.

Reclame

Hristos a inviat!

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Am răspuns cu bucurie salutului creștinesc, de Paște, vocii lui Tomas și atingînd butonul Webcam de pe tabletă, i-am făcut semn cu amîndouă mîinile, ca un copil fericit de darul iepurașului.
– Mi-am dorit să te găsesc și să te salut așa cum se cuvine de marea sărbătoaaare, chiar dacă în astfel de ocazii tu ești cam greu de găsit și i-am zărit acel zîmbet ocrotitor și dojentor, totodată.
– Eu mă bucur, poate și mai mult că m-ai căutat și că te văd; tu sărbătorești anul acesta de două ori., acum unde ești?
Încă sunt aproape de casă, pe aeroportul din Zurich, aștept avionul si sper să ajung pînă deseară la bunica, ea și acum mă așteaptă cu tot ceea ce știe că îmi place și mă simt atît de bine cînd petrec timpul, nu doar de sărbători, alături de ea. Tu unde ești? Sper că nu ești acasă, singură, cum te izolezi în ultimii trei ani, hai, spune, unde te afli?
– Sunt acasă, i-am răspuns și am potrivit tableta ca se se vadă în cadru, ceva din spațiul încăperii unde mă aflam; degeaba mă cerți, joi seara aveam bagajul pregătit să merg la Cluj, la Meri și la Sergiu, dar vineri în zori, vîntul rece, ploaia și durerea din braț m-au ajutat să le mulțumesc pentru invitație și pentru gînd, amînînd întîlnirea cu cîteva săptămîni.
– Mda! Asta ești tu, îți închipui că atunci poți controla vremea și situația; ai fost să iei lumină, la Catedrală?
– Mi-au adus Elvira și Vlad lumină și Paște, știu că nu este ca și cum aș fi mers eu, dar…

– Trecem peste asta, spune-mi, ți-ai rezervat bilet de avion din timp, pentru la toamnă, așa cum ți-am explicat?

– Da, măcar atît am reușit să fac, deși pînă la jumătatea lui Septembrie mai este atît de mult… mi-aș fi dorit o vară indiană, dar anul acesta nu îmi pot permite…

– De ce nu? Renunți la altele și schimbi traseul. Tu ai pomenit, așa că îndrăznesc să te înteb de Dan, unde a plecat?

– Sincer, nu știu exact, nu mi-a spus clar și nu l-am întrebat; cîteva zile, probabil merge la vila din Toscana, apoi, nu știu…, dar mi-a lăsat o grămadă de bunătățuri, unele făcute de el, tu știi că…

– Anya, voi chiar ați făcut pasul ăla? scuză-mă că întreb, dar nu vreau nici explicații, nici amănunte, nu am eu dreptul să judec pe alții, dar, dincolo de ce a fost și de ceea ce rămîne, comunicarea și relația dintre voi doi este una foarte specială, acea aură, ei, uite că acum și mie îmi lipsesc cuvintele, da, acea aură spirituală, răzbate și ne uimește pe noi ceilalți, făcîndu-ne să ne simțim mult mai pămînteni, mai robi ai patimei de orice natură

-Tomas, zilele acestea m-am gîndit, cititind cartea…

– Te rog ascultă-mă, nu am timp și poate nu o să mai repet ceea ce îți spun acum: dintre toți cei care te cunosc, Dan te respectă cel mai mult, pentru că te cunoaște cel mai bine, noi doi, eu și Dan, nu ne agreăm, dar suntem oameni civilzați, de multe ori zeflemeaua mea la adresa lui este o aparență, o ciudățene dea mea, dar eu îl consider un om, un caracter deosebit, cu tot egoismul său, greu de înțeles adeseori. Tu ai puterea și pricepereaa ca prietenia și ceea ce va rămîne dincolo de ea, să se păstreze. Scrie-i, Anya, sscrie-i, nu lăsa aceste zile să treacă!

– unde și cum, dacă nu știu. unde este?

Dar nu mai are adresă de e-mail, telefon, laptop? !? Hahaha! Dan Voicu fără telefon și aparat foto ultramodern, iată un ceva greu de imaginat!

– Tomas, zilele acestea, răsfoind din,,. nou cartea lui Klaus Kenneth, m-am gîndit la tine și la sacralitate, zăbovind asupra capitolului „De la minte la Inimă”

– Nu îmi place Kenneth, acum nu am timp, dar cînd ne întîlnim, discutăm.; iți pun acum, în attach, darul de Paște și încearcă să fi cuminte. Pe curînd! Jesus, veradera vid

 

A zîmbit, a făcut un semn cu mîna și a închis Webcam-ul

atunci cînd adjectivul e de prisos

Francesco Gabbani nu a fost preferatul meu, dar mă bucur  că a că a cîștigat fr-gabbani-sanremo2017

nu găsesc și nici nu caut un adjectiv pentru textul melodiei interpretate de el—–––– ar fi de prisos….

dar cred că aș putea să iau/ aleg un singur vers, sau două, ori trei, ba chiar mai multe, să fac pancarte si bannere, că tot îmi e dor de un miting civilizat, nepartinic, ci pentru a salva ceeea ce se mai poate păstra/ apăra/ ”asuma” din genericul ‘umanitate’

iar din acest an, eu voi păstra momentul lui Zucchero