o toamnă

care nu pare a fi a mea….

                                                         

întrebări

eu nu prea agreez colajele tip .pps

dar, recunosc, atunci cînd întîlnesc sau cînd primesc unele care îmi plac

le desfac, le privesc, le recolorez și mă… joc … cu ele    🙂

așa s-a întîmplat și acum, cu un set de vreo treizeci de fotografii pe care greu, tare greu, dacă nu imposibil, mi le-aș fi putut imagina

pe cîteva le-am ”decupat”, le-am recolorat și le-am adus aici

și cred că unii dintre cei care trec pe aici le cunosc și au alte rîntrebări și alte răspunsuri decit ale mele….

(dați click pentru a vedea       fotografiile în format mărit  –– merita! 😉  )

dansul răzvrătiților

în pas de dans răzvrătiții murmură

just so I can step on
everybody’s feet

oare ?

cu sau fără chitare

plănuiesc un concert ?

fair play

nu doar   în afara careului propriu ?

un trio … pașnic

dar Bogie unde e?!

două fețe ale frumuseții în aceeași oglindă

greu de ales, nu-i așa?

după dejun sau după cină?

(și după aceea?….)

cvartet la dineu

mai rămîn doar doi de sedus/convins ?

un sextet

doar aici împreună, toți șase?

dincolo  de priviri

rămîne doar fumul țigării ?

dintre cei trei

doar doi sunt pregătiți de luptă? – al treilea dă comenzile

cînd muza adie din spate

se schimbă șevaletul ?

Hey, he, hey

încă se mai aude/o mai auzim, nu-i așa?

fără  joben și cu mustață

Fred preferă brunetele ?

între două zîmete irezistibile

BB se gîndește la soarta patrupedelor sau la surîsul înghețat al lui Vadim (roger, bien sûr …)?

italienii

per loro, eterna, la dolce vita

… … …

o altă îmbarcare, un alt rămas bun ?

geniile

oare Charlot sau Calvero este acel c²  din formulă ? (pe m îl intuim sau îl știm de cele mai multe ori …)

și cum  zilele acestea se aprind sau sunt aprinse in multe și frumoase locuri luminile minunatei rampe, Vă doresc să Vă bucurați din plin de generozitatea lor

Un Decembrie care…

ar trebui să fie  al nostru, al tuturor din această țară,

dar, din păcate, din nefericire, nu este

și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie

și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel

că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot  de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre

atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu

… scenariștii de profesie sau de  ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…

atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost

orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,

de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar  toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie

ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu

eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau  pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)

așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,

tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța  mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate

pe urmă…, mai pe urmă,

multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,

oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…

unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică

oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar  este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după  posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,

oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,

acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand

și reușesc să își amintească frumusețea unui colind

––––––––-

Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu  tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori

Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis  cu gîndul la un  écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală

și astfel murmur  altfel decît în copilărie

sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

voci tragice pe vînturi se aprind.

treziţi-vă, vă vin colindătorii,

acuzatorii, asprul lor colind.

                                                                                               – Nicolae Labiș – Zurgălăul–

Jocul cu mărgele de sticlă

Oamenii mari sunt pentru tinerime  stafidele din cozonacul istoriei unuversale, ei formează, desigur substanţa-prpiu-zisă a acesteia, dar nicidecum atît de simplu şi de uşor cum se crede, să distingi pe cei cu adevărat  mari de cei doar aparent mari.

*

Pot să  vină vremuri de spaimă şi de cel mai profund dezastru.  Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decît una spiritual, care să privească înapoi cu dorinţa  de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărîrea de a reprezenta senin şi statornic spiritual într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin   pradă materiei.

*

(…) Voi trataţi istoria unversală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există numai legi şi formule, dar nu realităţi, bine şi rău, în  care nu există timp, nici un ieri şi nici un mîine, ci doa prezent veşnic, neted, mathematic.

Hermann Hesse –  Jocul cu mărgele de sticlă, Editura  RAO 1994

Pasajele de mai sus le-am ales la întîmplare, dar aş vrea să pot şi să am curajul, ca luna viitoare, adică în anul care vine, în măsura în care Timpul va fi îngăduitor cu mine, să  revin asupra acestei cărţi minunate, fără de care marea literatură a acestei lumi ar fi, dac nu mai săracă, cel puţin, altfel.

Şi poate voi mai ‘scăpa’ de unele  restanţe .

[   două zile, cred, voi face doar vizite şi voi citi bloguri; voi reveni pentru cuvenitele urări de Sărbători; deocamdată,  am făcut un pact cu Cronos   – pare mai  înţelegător şi mai… ‘iman’ decît  credeam    🙂 ]