spectacolul este regizat de catre Toma Hogea, cea mai frumoasa Voce pe care eu am auzit-o in viata asta
imaginile sunt preluate de pe contul sau de FaceBook
(inca nu am incuvintarea, dar daca timp de peste 30 de ani nu s-a suparat vreodata pe mine… 🙂 )
ei bine, n-a fost să fie Toscana….
a fost un altceva, cu totul altceva….
se mai întîmplă (mi se întîmplă cam des)
și acum, ce?
cum adică, ce?
sau cum?
… incerc să gîndesc pozitiv, cam așa:
nu m-am întors acasă mai rău decît am plecat (dar nici mai bine – gînd respins a priori, cum s’ar zice, pentru că strică toată autosugestia)
interdicții, destule, restricții – cu duiumul, unele chiar de neacceptat
1 oră pe net – de parcă aș găsi totul in cutia poștală, in locul facturilor, tv-ul pină la ora 22, de parcă aș putea eu să mut la orice oră vreau emisiunile pe caare le vreau, fidelitate față de galaxia Gutenberg, nu am acum bani pt e-book, dar și dacă i-aș avea, tot nu cred că ar fi printre priorități (am mai explicat că prefer cărămida caldă în mîini)
muzică și filme care bine-dispun, nu dintre-alea către sau înspre care am eu aplecare,
ș.am.d.
și atunci ce mai rămîne?
să-l rog pe un bun prieten să vină de departe, să coboare de pe scîndura pe care o slujește trăind și trudind, să îmi povestească acea seară de poveste adevărată, de care a avut parte, iar sufletul său frumos o merita, cu regi și regine, cu prinți și prințese aievea (oare nu s-a îndrăgostit niciuna de VOCEA sa frumoasă ? 🙂 ) – eu am ‘simtit’ acea seara deosebită doar pe sticla televizorului….
să deschid albume și să îmi amintesc că într-un interviu acordat lui Romulus Rusan, Liviu Ciulei spune că ”în pictură roșul lîngă verde nu se potrivește – nu merge!– decît atunci cînd merge”, alungînd regretul că eram prea mică pentru a înțelege emoția cu care mama-mare se uita la Leonce și Lena pe ecranul alb-negru;
să nu mă gîndesc că am ratat Festivalul de Film Documentar de la Sibiu,
că nu pot vedea nimic din minunile care se întîmplă pe scenele bucureștene,
că nu prea mai înțeleg nimic sau aproape nimic din ceea ce se întîmplă în jur, în lumea mare sau mai mică din jurul meu,
că mă ademenește leapșa de la ANDI, dar dacă aș încerca să răspund sincer și serios (cum altfel ?!) ar ieși un dezastru….,
că tastez acum aiurea în timp ce ar trebui să scriu/sa chinui tastele și degetele cu ceea ce am promis în altă parte, dar mai am, cred, cam două zile răgaz (chit că încă mai am de parcurs juma’ din material…)
așa că, oricît am încercat și nu prea am reușit, să mă feresc pînă acum, nu voi reuși nici de acum încolo ( cît timp îmi mai este îngăduit … pre-simțirea devine simțire) și rămîn cît se poate sau cît pot de prozaică
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 