al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste

uniter

uniter -Pino

și Cehov și CELLA și Flavius

ieri (luni) seara am revăzut la TVR2 Pescărușul lui A P Cehov, în regia lui Sava Băleanu cu o distribuție fabuloasă (care acum ar putea să pară imposibilă, dar și dureroasă pînă la limita imposibilului); o piesă de teatru care cu ani în urmă, tot la televizor mi-a marcat nu doar adolescența, dar și anii care au urmat;

peste sentimentele amestecate trăiteîn timpul revederii cu toți cei care erau acolo în drama Ninei și frîngerea dragului meu Kostea, mi-am amintit cuvintele lui George Banu:

Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

astăzi, pe stradă, prin casă, prin magazine, pe balcon am simțit o privire și de fiecare dată cînd am întors capul am zîmbit ușor și cu o mulțumire discretă

decît să fiu urmărită de BigBrother sub orice formă perversă și malefică, prefer să văd chipul blînd cu monoclu și barbă îngriită

și îi mulțumesc TVR-ului pentru unele emisiuni, pentru că astăzi a trebuit să aleg o perechre de blugi noi și destul de scumpi în locul a două cărți și o revistă

nici la radio nu scap de campania electorală cu accente tot mai rinoceriza(n)te, încă nu știu să fie lansate ”imnurile” sau melodiile care însoțesc clipurile fiecărui candidat, dar cînd deschid radoul, televizorul sau netul pentru a aflaa ce se întîmplă în țară sau în lumea largă, eu aud ca un leit-motiv un cîntec compus cu un deceniu și mai bine în circumîstanțe cam asemănătoare

dar mai am cărți de terminat, scrisori de trimis, ecuații de rezolvat și cuvinte de găsit sau de păzit

dar acum știu că îmi va fi mai ușor și le mulțumesc celor care au trecut pe la blogul meu, ignorîndu-mi capriciile copilărești, dar doi dintre vechii mei prieteni, CELLA și FLAVIUS, mi-au arătat că mă cunosc mai bine decît las eu să fiu ”întrevăzută”

acum nu mă mai tem nici de toamnă și nici de graba nemiloasă a Timpului

prietenul bun te simte dincolo de cuvinte (acelea de care nu am uitat)

–––––––––––

nu este postul meu preferat ,  îl urmăresc destul de rar, dar le doresc mult SUCCES realizatorilor de la Antena3 nominalizați la Premiile Emmy – sunt de-ai noștri

O clipă de grație

… pentru mine așa a fost : eu m-am simțit atinsă de acel bine-frumos, de care aveam atîta nevoie….

eram în căutarea unei formule cu care să pot duce la capăt demonstrația pentru a ajunge la rezultatul dorit (și corect), dar mă aflam într-un impas;

trecînd peste interdicții, am aprins o țigară –subțire și mentolată, desigur- și mi-am amintit că peste cîteva minute urma ca Horia Roman Patapievici să ne reamintească de întoarcerea la argument.

Am pierdut primele șașe minute (mai mult decît cinci), iar curiozitatea și interesul meu

la început ușor încordat, avea să se …”destindă” și să fie … răsplătit(e)

amfitrionul (căruia poți să nu îi împărtăsești opiniile și opțiunile politice, însă e greu să nu-i recunoști sclipirile minții) împreună cu cei doi invitați, Angelo Mitchievici și  Ioan Stanomir discutau despre Ionel Teodoreanu, care, prin comparație cu alți scriitori ai epocii sale, Mircea Eliade, Camil Petrescu, apărea ca un scriitor secund [sau de plan secundar], cu o atmosferă mic burgheză idilică și personaje apropape neverosimile sau, în oorice caz, greu de imaginat, H. R Patapievici recunoscînd că immpactul cu lumea Medelenilor la cei paisprezece ani a fost izbitor, dar și-a revenit repede, ireversibil…. oare ?…

discuția curgea – asemenea celor mai multe dintre cele văzute/urmărite de mine – la nivelul civilizat, cultivat, nu doar plăcut și reconfortant, iar Teodoreanu devenea scriitorul cel mai apropiat de spiritul moldovean al acelor timpuri, cel care prin sensibilitatea și metaforele sale cuprinde și ne dăruiește peste timp și prin timpuri o lume în mare parte dispărută, dar pe care, îndrăznesc să cred că fiecare sau mulți dintre noi, încercăm să o păstrămn, atît și așa cum am avut-o și cum am trăit-o.

mi-a fost dat să aud alăturarea numelui său lîngă cel al lui Cehov, căci Medelenii apar asemeni Livezii cu sau de Vișini…   (se pomenește la un moment dat de imaginea sau simbolul unui măr , eu refuz să mă gîndesc sau să mi-l imaginez  mai puțin sănătos, iar acum aș da mult și multe din ceea ce mi-a rămas ca să mai mușc dintr-un măr domnesc din preajma Ieșilor și aș plăti oricîte amenzi,trecînd tot neregulamentar bulevardul din Târgu-Mureș, ca să mai văd Livada închipuită de G Harag cu Silvia Ghelan)

și replicile se înlănțuie, completîndu-se seducător, pentru ca însuși fizicianul care are grijă ca ideile să rămînă în libertate să recunoască cu o plăcere  ce trece dincolo de sticla ecranului că în lumea lui Ionel Teodoreanu se aud deopotrivă muzica lui Chopin și cea a lui Mozart,

iar atunci cînd Angelo Mitchievici spune că, recitindu-l pe Ionel Teodoreanu, a avut mereu în minte sensul ascuns pe care, contemplînd tablourile lui Poussin, Erwin Panofsky îl redescoperea în mitul Arcadioei – Et in Arcadia ego – acela al fericirii ameninţate de moarte , Patapievici amintește de tablourile unui pictor drag, oarte drag mie, oricît de mistic sau mai … secund… trece pentru gusturi mai rafinate sau exegete – Claude Lorraine, cu acea lumină a răsăriturilor pierdute în apus și invers; eu îl caut atunci cînd mi se face dor de depărtări …. nu demult, lăsasem undeva, pe un blog care îmi place mult un gînd de pe ultima pagin ă a Medelenilor  ”Olguța, un vînt de larguri..”


și cuprins, învăluit de căldura amestecată cu melancolia acelor vremi îndepărrtate și aduse atît de frumos, de fermecător, aș spune eu…, de către cei doi invitați ( tămăduitoare este vorba molcomă a lui Ioan Stanomir atunci cînd nu face politică…, deși, uneori, admit că are dreptate, cît oi fi eu de stîngistă…),  radarul nostru de pe TVR Cultural înspre argument, sfîrseste emisiunea mulțumind pentru această întoarcere la lumea zarzărilor, recomandînd cu reală și nedisimulată emoție cartea celor doi autori – Teodoreanu reloaded

în acea seară în  întrebarea sfîșietoare a Olguței, duduița lui Moș Gheorghe ”pentru ce ?” s-au adunat toate bucuriile unei copilării frumoase, frumusețea adolescenței și a tinereții trăite intens,  străpunse de umbra unei singurătăți asumate și cam nemeritate, simțite dimineața în colțul ochiului….

abia în această dimneață am zărit și citit articolul din Obsevatorul Cultural nr 572, scris de  Bianca Burța-Cernat    (aștept continuarea, iar luni merg la librărie   –-MEA CULPA!)

p.s.

am oprit filmul la care mă uit, sau, mă rog, pe care-l urmăresc/vizionez…, pentru că ceva mă determină să întorc capul ușor, cu oarecare teamp, în spate și nu este, ca de  obicei, din cauza durerrii de coloană: mi-am amintit –zău că nu știu cum!…- că George Banu, comentînsd ultimele montări după piesele lui Cehov, spunea cam așa” Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

oare dacă  privesc încet peste umăr ce văd?  siluetele  unor copii sau tineri veseli și fără griji coplerșitoare, sau umbra lui First spunind ”acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic.” ???