semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

Echilibru

Saramago acela explica foarte clar de ce este el de stînga:deoarece, acolio sus,fiecare se așeza numai la dreapta Domnului, nimeni la stînga Lui, ceea ce crează un mare dezechilibru în Paradis, la care nu putea rămîne indiferent – idee pe care m-am gîndit să i-o comunic și mătușii mele, primul om care mi-a pus în mînă J’accuse al lui Zola și îmi explicase că  inima este întotdeauna la stînga

(fragment din Pariscidul, publicat în rev Dilemateca)

Am spus de multe ori  -nu pe blog, pînă acum- că, pentru mine, atunci cînd reușesc să citesc o pagină scrisă de Radu Cosașu este ca și cum aș fi citit în acea zi zece cărți.

–––––––

după  o ”dispută” cu un vechi prieten, unul dintre cei puțini care au mai rămas și cu care îmi permit luxul să mă mai și cert, de fiecare dată avînd grijă să ne salutăm ca în vremurile noastre nebune, adică, ”vedem mîine cine are dreptate”, eu avînd proasta inspirație, nu s-a vrut ”obrăznicie”, de a-i spune a nu știu cîta oară că într-o societate în care discursul și retorica au pretenția de a ține loc de ideologie, este ușor să spui că muncitorimea este în mod firesc  o clasă pe cale de dispariție, să ajungi in high life, fără a fi străbătut celelalte … etaje sau paliere, uitînd că în acel 21 decembrie ’89 muncitorii s-au adunat în fața sediului unei instituții, cu teama – trecînd peste a lor, proprie și firească- de a nu i se întîmpla ceva; într-o dispoziție grozavă de a mă descărca într-un rîs nervos pe derizoriile  din wikileaks, ajunse – iată!- și la noi, am luat în mînă Autodenunțuri și Precizări,

însă mai erau doar două minute pînă la începerea meciului cu Luxemburgul;

mda,

dar e marți, iar eu îmi respect obiceiurile cel puțin atunci cînd pot—așadar și prin urmare, am comutat pe canalul fixat pentru seara de marți și după ce l-am suportat pe Alex Ștefănescu, am văzut, am auzit și am simțit într-un filmuleț -și de această dată excelent- cum timpul se întîlnește cu poezia Anei Blandiana.

lipsește ceva? – poate nevoia de echilibru.