oglinda iernii noastre

oglindaiernii

 

fără sanie, fără schiuri, fără patine

fără amintiri, fără trecut, fără întrebări, fără prezent, fără viitor, lasă visul în tihnă

doar niște miere și scorțișoară

( pentru ceaiul și vinul din ceștile de pe pervaz)

altceva ? totul este aici

o seară de iarnă

–          Peste  o jumătate de an, aici, la ora obişnuită, da ?

–          Dar dacă …

–          Nu, nu, nici  o indoială, bine ? fără ‘dar’ şi fără ‘dacă’ .

–          Nu ştiu, aş vrea să nu … vei fi atît de departe…

–           Iată cum facem:  tu aduni în tine toată căldura şi toate culorile astea, de acum, vei avea nevoie  de ele

–           Încerc…

Aşadar, ne-am înteles: mă aştepti aici, lîngă bancă, în picioare. Şi nu cred că vei avea timp să repeţi  pînă la capăt versurile care îţi plac:

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,

într-o îmbrăţişare nefirească –

amîndoi

în pădurea de sticlă, zeiască. [*]

–          Le ştiu de la tine.

–           Să te îmbraci bine; eu voi veni dinspre felinare, dar mă vei recunoaşte.

–           Cu siguranţă.

–           Voi veni cu sania  ta preferată. Să  fii cuminte şi să ai grijă de tine! Promiţi ?

– Da.

Am ajuns mai devreme de ora obişnuită. Nu era frig. Era zăpadă curată şi proaspătă. Ninsese toată ziua.

Am privit spre felinarele care  luminau liniştit.

În liniştea aceea am înţeles că nu pot merge pe urmele tocmai  lăsate de alţi paşi.

*Zăpezi şi flăcări – Radu Cârneci