blog de împrumut

Domnul Jourdain, consecvent cu sine și cu ambițiile sale a dorit să cunoască spațiul virtual. Iar pentru a accede în High-life-ul blogosferei, pentru a se famiariza mai bine  cu blogolumea s-a hotărît să își creeze un blog, apelînd la Maestrul său de filozofie.

Domnul Jourdain:- Da, o să fie ceva foarte galant!

Maestrul de filozofie:- Nu  mai încape vorbă. Doriți să scrieți în versuri ?

–        nu, nu, fără versuri…

–        nu vreți decît proză.

–        Nn vreau nici proză, nici versuri.

–        Nu, dar trebuie să fie ori una, ori alta.

–        Da’de ce ?

–        Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm, există doar proza și versul.

–        Nu există decît proza a și versul?

–        Desigur. Tot ce nu e proză e vers și invers.

–        și cum vorbește omul, ce e ?

–        proză

–        Pe legea mea, de patruzeci de ani spun proză, fără să știu! Îți sunt îndatorat!

(…) dar vorbele astea le-aș dori mai galante, mai bine întoarse.

–        Trebuie spuse mai pe larg lucrurile.

–        Ți-am spus nu!nu vreau decît cuvintele astea, dar întoarse după modă, așezate cum trebuie. Te rog să-mi spui feluritele chipuri în care le-am putea turna.

 

(Moliėre – Burghezul gentilom, editura ESPLA)

Celui inițiat în Logică și dicție, în morală și în fizică, chiare dacă sunt, oarecum, întortocheate, cel care a învățat că în muzică aria trebuie potrivită cu textul, celui care a plătit lecțiile de dans și de scrimă, i s-a părut destul de ușor să se miște prin lumea asta încă nouă pentru el, să se strecoare   printre bloguri și să își amintească de seratele ori de recepțiile care  se organizează miercurea sau joia, respectînd noile cerințe

respectîndu-și (re)numele, de care nu era foarte sigur dacă îl cîștigase/ obținuse pe deplin, voia să facă și să aibe un blog altfel, deosebit de cele pe care le văzuse cam superficial, aspect care nu avea importanță din moment ce și el intrase în rîndul lumii: nu voia povești în proză, nu voia lirisme sentimentale, nu voia nicidecum să-si însemneze zilele într-un soi de jurnal, așa, în văzul tuturor, deși știa că asta l-ar fi ajutat, iar Maestrul de filozofie i-a explicat că blogul este    tot un fel de jurnal.

Bine, bine, dar dacă nu e nici proză, nici versuri, ce mai rămîne?

Maestrul de filozofie a pomenit de ceva ce s-ar numi retorică și că de aici pînă politică este mai puțin decît o jumătate de pas; la  nu prea l-a interesat asta pînă acum, dar –se pare- că în chestiunea aceasta toată lumea își dă cu părerea și dacă îi este de folos, de ce nu ?

acum, că are un ecran ultramodoern, pe care și prin care poate să vadă și să observe totul în 3D, cum a auzit că se spune, este superformidabil.

trebuie să înceapă la modul serios, cum le face pe toate celelalte, treaba asta cu bloggeritul; cum se descurcă alții, el de ce nu ar reuși ?

–––––––––––––

așadar, un nou blogger , cu un blog ce pare a fi inedit.

nu sunt convinsă că merită, dar, cînd și cît voi putea, îl voi urmări și pe acesta, doar aparține unui gentilom…!…

și –cine știe?- poate îl voi împumuta.

numai  de nu s-ar auzi  prea des ”dara, dara, bastonnara”

moment nostalgic ?

cîteva cărți , nu tocmai noi apariții, dar cumpărate recent (din economiile stricate), foi  din reviste printate, amestecate cu sau printre altele ce se recunosc prin manșetă, ceașca cu ceai ( ce bine am ajuns!), așezată între bețișoarele marocco și pisesele puzzle, un DVD cu Don Giovanni, niște foi  cu două sisteme nedederminate,

nimic, nici unul/una dintre cele aflate în jur nu poate alunga ori  înlătura ghemul  de griji care îmi apleacă capul din ce în ce mai des, chiar și cînd merg pe stradă

nici măcar kitul cu filme pe care voiam de mult să le văd

așa că, pe gustul unui fursec si al ceaiului  de tei, ridic, totuși capul și cu  degetul pe un singur buton al telecomenzii fac turul canalelor, știind bine că nu mă voi opri pe vreunul

și totuși,

pe un post care nu intră nici pe departe în cele patru-cinci pe care le urmăresc atunci cînd

deschid tv-ul, tocmai  se anunță difuzarea primei părți a unei dezbateri realizate pe la începutul   anilor ’90 de către Vartan Arachelian despre personalitatea lui Armand Călinescu

emisiunea se difuza pe TVR2, iar eu în acei anii nu ”prindeam” canalul respectiv, însă ceea ce m-a determinat/ oarecum convins să nu trec  printr-o apăsare de buton mai departe, pe grila de programe, au fost  cei invitați să participe la discuție;

și astfel i-am revăzut pe seniorul liberal, Dan Amadeo Lăzărescu, cel care în serialul CPUN-ului nu rata în admirabilele sale discursuri sau intervenții cîte o incursiune în mitologie, pe regretatul îngrijitor și diriguitor al Magazinului Istoric, prezentat aici, în emisiune ca … jurnalist, pe profesorul Ioan Scurtu, alături de doi membrii –un veteran cunoscut, al cărui nume, din păcate nu îl știu exact în acest moment și un altul mai tînăr, dar avînd spiritul combativ al țărărniștilor din acei ani , cînd se încerca să se facă sau să se  refacă totul într-un  început dătător și care părea plin de speranțe

ce a fost și cum a fost sau nu a fost,

vedem trăim și simțim astăzi

nu am avut și nu am o admirație deosebită față de Vartan Arachelian, dar ca realizator și moderator știa să pună întrebări pertinente și nu părea vădit copleșit de răspunsurile înterlocutorilor

istoricii de calibru erau însoțiți adeseori de studenți sau de istorici mai tineri, care nu prezentau date si fapte istorice ca pe niște comentarii venite pe surse sau din niște redacții ori agenții de presă mai mult sau mai puțin oculte

figuri macante din conducerea partidelor importante nu confundau doctrina cu retorica

s-a schimbat ceva? –păi, s-au schimbat multe și nu este în căderea mea, nu îmi permit eu acum să spun dacă în bine sau în rău ori mai puțin bine (am și așa destule griji și probleme)

și atuni aveam mitinguri cu sloganuri de tot felul, cu injurii și blocări de drumuri

și atunci strigam că nu ne vindem țara și eram liniștiți că nu vine nimeni să ne ia pămîntul ca pe bucățică de zahăr, în timp ce instalații întregi, mai vechi sau mai noi, unele neamortizate, erau dezmembrate și puse în vagoane cu o destinație pe care mulți preferam să nu o cunoaștem

și atunci era greu, dar ca și acum ne mai amăgeam că va fi bine pînă la urmă, știam că speranța moare ultima, adică ea, speranța nu moare

speranța ca o amăgire? dacă o clipă, o singură clipă, cineva, oricine, oricare dintre noi va simți așa ceva, atunci ori acceptăm ultimele gînduri ale eroului prins al  lui Petru  Popescu ca fiindu-ne proprii, ori transformăm ultimele versuri din Scrisoarea a III-a în realitate (era să scriu o impietate : în imn național….)

majority  and truth

(    sursa foto : de pe net)

și totuși:

trăim, sperăm,

zîmbim și lăcrimăm virtual sau real

ne salutăm Bună Dimineața, Bună Ziua, Bună Seara