nici talentul, nici pasiunea

nu au putut rodi la /în umbra sa …

           Sora cea mare a poetului Paul Claudel, Camille, fiica unei familii mic burgheze crește într-un ținut fascinant pentru literatura franceză și se  va simți mereu atrasă de cărțile lui La Fontaine, Racine sau Alexandre Dumas. Încă din  copilărie Camille frămînta lutul cu un instinct feroce, inspirată și incitată de monștrii de rocă văzuți în  Geyn, pădurea din apropiere. În anul 1897, odată cu ascensiunea/ promovarea profesională a tatălui, familia se mută în Nogent-sur-Seine, unde Camille îl va cunoaște pe Alfred Boucher, un sculptor local, cel care o va ”iniția” în mesteșugul sculpturii; acum ea va încerca primele sale lucrări inspirate din eroi …. cuceritori (Napoléon, Bismarck, David et Goliath). La șaptesprezece ani Camille, se mută cu familia -mai puțin tatăl- la Paris .

Înainte de plecareasa în Italia, Alfred Boucher, il roagă pe Auguste Rodin să vegheze aupra talentului tinerei Camille, care între timp urmase l’Académie Colarossi. Rodin este vrăjit de frumusețea și de talentul tinerei. și astfel, trecînd peste prejudecata diferenței de vîrstă de duăzecișipatru de ani dintre ei, se infiripă și se dezvoltă o legătură aparte : în atelierul de pe strada Universității, Camille devine elevă, practicantă, model, amantă și iubită.În primii ani mîinile Camillei se confundă adesea cu cele ale maestrului; schițe sau chiar lucrări precum La Tête d’esclave sau  l’Homme penché apar ca ”înrolați” printre conDAMNAȚII lui Rodin.

       

Alături de Rodin realizează Cacountala, care îi va aduce și recunoașterea meritelor din partea breslei. Îl iubește și îl respectă pe cel care îi este mai mult decît un maestru, îi suportă capriciile, sunt pasionați sau împărtășesc aceleași teme, dar dacă pentru Rodin dragostea este un act erotic, pentru Camille înseamnă nu doar un schimb reciproc de trăiri, de sentimente, ci o adevărată trăire împărtșită, chiar dacă au viziuni diferite asupra unei posibile despărțiri ori asupra trecerii timpului peste om, a bătrîneții, Camille rămîne alături de mentorul său pînă cînd un urma unui eveniment tragic, greu de suportat pentru ea , se hotărește să îl părăsească.

 În atelierul său de pe bulevardul Italian, acei ani ai singurătății vor fi, de fapt, perioada cea mai bună, mai productivă din cariera sa, acum va definitiva  l’ Âge mur, o viziune proprie a trădării iubirii; va sculpta în bronz, în onyx, în marmură, va cunoaște cultura orientală, ale cărei influențe se vor regăsi în lucrările sale:Rêve au coin du feu sau les Causeuse.

                                                                                                                                

În acești ani, cînd își schimbă de cîteva ori domiciliul, se încăpățînează să își găsească un stil propriu, cît mai îndepărtat de al lui Rodin; dar, oare va reusi ?…

și apar capodopere : la Valse, Clotho, la Petite Châtelaine, la Niobide blessée,  la Vague en onyx (sunt doar cîteva dinte cele multe)

                                                                     

rămasă tot mai singură după plecarea fratelui său, Paul,  în China, obsedată de amintiri și de figura lui Rodin, neînțeleasă de către restul familiei, Camille se retrage tot mai mult în sine însăși, neglijînd faptul că ciudățeniile comportamentului său ar putea fi interprete ca o boală și astfel, după moartea tatălui, nimeni nu se mai opune internării ei într-un azil.

a supraviețuit primului război mondial, dar s-a stins în timpul celuilalt război într-o lume care, într-adevăr, înnebunise.

personal, eu nu cred că  a mai ținut nici cu gîndul dalta în mînă.

(… și poate că toți trei sau fiecare dintre ei, și Camillee și Rodin și Brâncuși ar fi spus ceea ce am întîlnit citind și bucurîndu-mi ochii și sufletul cu și despre Camille Claudel :

       ”nevoia de a atinge cu o bucurie aproape maternală pămîntul moale  între mîini” )

 

 ––––––––––––––––––––––––––––––––––
–––––––––––

(un rînd care nu ar fi trebuit scris
și tot6uși: aveți grijă de sănătatea Voastră pînă cînd nu este prea tîrziu; blogul și blogosfera cu blogolumea sa pot să fie și rămîn o aventură frumoasă, uneori necesară și binefecătoare )

De ce ? –––––– de frică

Zilele trecute am lasat pe o foaie on-line un fel de … ‚comentariu’, ca intr-un feel de joaca, cu toate ca fata de scriitura autoruluii textului respectiv am o mare dragoste, nu doar respect;

astăzi la ora cînd ar fi trebuit și mi-aș fi dorit să fiu la Biserică,(mai sunt și unii cu opțiuni de stînga care își pun nădejdea în puterea Credinței…), din motive care m-au ținut în casă, fiind și sărbătoare, am luat telecomanda și cum, în ultima vreme caut doar telenovele mai vechi și documentare vechi si noi, am văzut ceea ce știam, dar și ceva mai multă istorie decît credeam eu că știu, dintr-un excelent serial-documentar-film de pe TVR Cultural; din greșeală am lăsat un telefon deschis și am răspuns la a un apel pe care nu-l puteam respinge; am fost întrebată dacă am văzut festivitățile de Ziua Marinei, apoi mi s-a spus despre niște incidente din care nu am înțeles nimic, nefiind atentă; colegul meu m-a întrebat ce citesc – nimic, apoi de ce nu mai scriu – de frică; ‚azi glumești ?’ –‚da și nu prea’;

și pentru că, deși accept că viața este și trebuie să rămînă incultă(despre moarte, nu știu), am izbucniri de salvare în filmele vechi – astăzi aleg ”La răscruce de vînturi”;

dacă reușesc să îl văd pînă la ultima secvență, cu generic, cu tot,

ma înscriu în PPP – astfel nu voi putea repeta ‚îmi este frică, din ce în ce mai mult îmi este frică, îmi este foarte frică’

și voi putea citi trei articole dilematice în același timp

(mirindu-mă eu însămi că am tastat nepermis de mult aici)

 

 

Si daca pina astazi mai exista tentatia si dorinta de a ma reintoarce mai devreme sau mai  tarziu pe blog,

ieri am inteles si mai bine –ajutata fiind, nesperat chiar de catre un prieten  virtual de la care am spus mereu ca am invatat multe- da, am inteles ca nu pot sa revin la scris  si pentru ca imi este frica de ridicol

atunci cind virtualul, in nemarginirea sa va fi mai generos cu mine, cine stie, poate ca ma va ajuta sa imi ‚exersez’ scrisul si exprimarea;

       – oricum, blogosfera  este prea satioasa pentru mine, iar eu blogolumii nu pot sa cred/consider ca ii apartin; fac eforturi sa imi regasesc locul in lumea reala;

A Rodin - The Shade-L'ombre

Da! Cred in continuare in ceea ce am scris despre nevoia de virtual

========================

[am eliminat orice restrictie la eventuale comentarii]

sa fiti  veseli,  frumosi si sanatosi