alegerea zilei

astazi nu am coborat pe faleza; de ce? – pentru ca nu vreau sa fiu fericit; nu am reusit sa raman sifratat si nu, nu cred in fericirecamus

dar este ceea ce se cauta prin vremuri in toate formele pe care le are Arta – acel „mijloc/ mod de a birui o soarta dificila”

oare chiar “invatam din ea sau cu ea matematica vietii” ?

Factorialul de la numitor se cunoaste, problema este cu aranjamentele de la numarator

Anunțuri

cuvinte(le) de azi permutate ale lui Sisif

astăzi ar trebui să credem că Sisif este fericit acolo, pe plaja sa

înainte de a ne îndemna să ni-l închipuim fericit pe cel care a fost stăpînul Corintului, Cineva ne reamintea că ”lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc”. El nu a ajuns de bună voienurile i acolo sus, pe munte, aproape de stele, nu a cutezat, asemenea lui Icar, să-și recîștige libertatea zburînd fascinat prea aproape de soare, prăbușindu-se cu aripile sale de ceară topite și nici nu a avut curajul lui Prometeu de a sfida zeii și de a-i ajuta pe oameni, suferind zilnic chinurile cumplitei pedepse.

Nu, Sisif nu se luptă, aparent nici ca într-un fel de joacă cu focul; el, cel renumit ca fiind șiret și descurcăreț, îl păcălește, se ”joacă” cu Thanatos pînă va fi pedepsit acolo, sus, pe munte, cu una dintre pedepsele care ard/e orice speranță; și totuși, acel(ași) Cineva

ne reamintește că ”Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile”

acum nu se gîndește la soarta sa și nici la ceea ce ar putea fi considerat ca o dramă a sa personală, ci, uitîndu-se trist și cutremurat în jur, obsedat de mult invocata cifră 3 cu multiplii ei, cu tot, se întreabă dacă în triunghiul echilateral sau inegal format de iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care rezultă din înfruntarea lor, înlăuntrul acestei triade se va afla ceva sau cineva anume, o vină, un regret sincer, o caznă care va fi dusă pînă la epuizarea sufltească

umilit de semenii săi el presară niște

umilit de semenii săi el presară niște puncte în loc de cuvinte îndoindu-se, el însuși de rostul lor

Rugul aprins

a ars stupid și nemilos

întreținut de inconștiența unora care se folosesc conștient sau nu pe suferința celor atinși de flăcări

oare câți dintre aceștia au habar de mișcarea ”Rugul Aprins” sau de filmul ceh cu același titlu (asta, așa, ca să ocolesc tangenta politică)

și ca într-un joc al unui străin într-o lume neînțeleasă a celor drepți murmură cuvintele lui 

Kierkegaard: ‘nulla dies sine lacrima

Scuze !

mi-a alunecat piatra dintre palme

nu știu dacă a fost o clipă de neatenție sau dacă a fost slăbiciunea proprilor mele mîini

nu cred, totuși,  că aceasta s-a întîmplat pentru că aș fi  privit prera mult stelele și că aș fi ascultat (prea)îndelung muzica lor

acolo jos, la poalele muntelui unde ar trebui să  știu cum este să fii fericit(ă), fără a căuta însăși fericirea, este un freamăt, un vuiet, o trepidație permanentă, viața alunecă printre cuvinte și semne greu de înțeles pentru mine– ”să trăim  și să creăm, să trăim până la lacrimi”, fără a căuta sensul vieții, altfel, nu voi cunoaște fericirea… să trăiesc pînă la lacrimi

acolo unde binele este un vis, un proiect niciodată ajuns sau atins pînă la marginile sale, iar răul pare să devină tot mai acaparator, mai dominant….(pînă la absolut ?!)

acolo nu mai merge nimeni alături, ci se merge ori în fața ori în spate

acolo prioritatea sau datoria  zilei nu este  de a iubi, ci aceea de a  judeca, unde oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi

acolo am înțeles că a  sfîrși prin a avea chiar imagineeqa adevărurulor noastre este, probabil,  acea ”jonglerie” de a nega într-o parte și de a construi în altă parte, fără a avea  intenția sau bănuiala măcar  (oare?…) că se netezește calea către o ”construcție”/”creație a abssurdului

și astfel, culorile se pierd în neant…în gol…

piatra mea s-a gățat de o algă pe care continui  cu încăpățînare să scriu  cuvintele în al căror  sens cred : libertate, demnitate, democrație,  adevăr, dragoste

mă simt tot mai des prea obosit(ă) pentru a trăi pînă la lacrimi, dar trebuiue să știu că pentru mine  totul constă în a o lua de la capăt.

și poate de aceea priviresc in adîncimea apei, căutîndu-mi truda, repetîndu-mi, aproape fără să vreau cuvintele

la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde, şi odata ce au pornit nu mai fac cale-ntoarsă; aşa se întîmplă cu rîurile, cu anii şi cu prieteniile”,       

găsite într-o limbă străină mie, dar cunoscută, într-un fel sau altul, multora dintre cei care trec pe aici și pe care nu i-a atins în alunecare sau în cădere piatra mea  – nimeni nu merită a fi lovit

[fiecare are un artist preferat care, se întîmplă, să aibe un blog; eu mi-am amintit de cele două  imagin văzute în galeria lui Andei Pavel]

Ziua în care trebuie să fiu fericit

sau

o zi în care trebuie     să încerc să știu cum este fericirea

pentru că astăzi, redevenind Sisi(f), cel care mă vede fericit

îmi spune :

Je dois m’occuper d’être heureux    

și îmi va fi destul de greu

pentru că eu, pe muntele meu, devenit între timp un zid negru subțire și alunecos, pe care las să alunece cuvinte mai grele decît piatra aceea veche, știu pea bine că

 

          Un homme est plus un homme par les choses qu’il tait que par celles qu’il dit.

       și chiar dacă mai mult decît în oricare altă zi îmi repet

La pensée d’un homme est avant tout sa nostalgie

 

 

   acum eu am nevoie de o certitudine, tocmai pentru că știu prea bine:

 

          Une seule certitude suffit à celui qui cherche.

și oricît mi se va reproșa că trăiesc în trecut, că mă hrănesc din amintiri, astăzi voi replica

Collectionner, c’est être capable de vivre de son passé

și astfel, neputînd să rămîn decît pentru o zi ceea ce am fost cîndva, nu chiar de mult…,  îmi voi aminti acum și aici că cineva m-a ademenit odată, demult, într-un straniu paradis, refuzînd să creadă în moartea lui Orfeu, iar eu urmînd ecoul acelui SOS  invocat pe vreme de noate și frig m-am rătăcit lăsîndu-mă pierdut (speram că pentru totdeauna) în FASCINAȚIA iubirii

și tot mai aud un alt glas care strigă în șoaptă

și, totuşi, pe pământul îngheţat,

lumina lunii drepturile-şi cere

și-n stupi lucrează vechiul dor de miere

și vânturile primenirii bat

și, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntîmplat,
e prea puţin o singură-Nviere.

 

    iar un alt mare însingurat într-o ciudată înviere se întreba dacă

prețuieste oare fericirea trainică și adevarată a varstei mature cît visele incîntătoare ale tinereții, cînd totul este infrumusetat de atotputernicia imaginației?

și totuși, astăzi încerc să-i  zîmbesc eu  fericirii

semnat       Sisi(f)

şi totuşi

pentru încheia ziua cît  de cît… ,  scotocesc printr-o memorie vinovată

On ne peut pas bien vivre en sachant que l’homme n’est rien et que la face de Dieu est affreuse.

Qu’est-ce que le bonheur sinon l’accord vrai entre un homme et l’existence qu’il mène ?

–––––––––––––

Arta ni s-a dat pentru a birui o soartă dificilă…. Invăţăm din ea  mecanismul vieţii, al destinului.

eu nu am   reuşit – se pare –să învăţ nimic