de la o nedumerire la…

Care o fi diferența dintre cămătărie și ajutorul (dez)interesat?

Să nu mi se aminteacă de morală, pentru că nu prea mai cred în așa ceva! – trăiesc în România anului 2020…., sau cea de după 1989;

astăzi am înțeles, dacă mai era nevoie, că oricât ar fi de greu – iar acum, chiar îmi este- tot este de preferat să încerci să te descurci singur.

Habar nu am de ce am ieșit cu prostia asta pe blog, cînd am la îndemînă filme, cărți, muzică și -după o curățenie cruntă, dar necesară, au rămas cu foarte puțini prieteni.

Și într-adevăr, este liniștitor, dar și copleșitor, să descoperi, mai mult sau mai puțin intâmplător că Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apei

[ce frază neghioabă de început și ce idee înaltă mai spre ‘final’….]

categoric, în mișcarea Cosmosului nu există vreo legătură între cămătăria practicată de suflete mărunte și legile imuabile ale matematicii vegheate și guvernate, intr -o relație biunivocă, de către mințile sclipitoare.

{în loc de mulțumesc, mă cufund sau plonjez în povestea unui film}

Speranța nu moare, dar poate fi ucisă (ciuruită) într-o societate … perfectă

A trăi în funcție de o morală este o dramă – în revoluție, ca și aiurea’ –- spune un personaj din romanul scris de A Malraux, Speranța.

Aș fi vrut să redau această frază pe blogul meu simplu în alt ”context”, într-o eventuală încercare de a scrie ceea ce cred eu despre acel CEVA numit SPERANTĂ

nu a fost să fie… poatee altă dată…

În ultimul timp, ultimele săptămîni,  o situație neplăcută, la care  nu vreau să mă gîndesc (mă străduiesc…) ș idespre care îmi este și mai greu să pomenesc, m-a ”ajutat ” să folosesc mai des telecomanda televizorului și să răsfoiesc ziare adevărate, din hîrtie….

și am înțeles lucruri care m-au îndepărtat tot mai  mult de imboldul de a scrie despre Speranță, înțelegînd, de fapt,  tot mai bine în ce fel de societate trăiesc, țara rămînînd aceeași (… deocamdată…)

este o societate în care  postura este dominată de impostură sau noțiunea de postură este (re)definită prin impostURĂ (mereu actual,  tot mai actual romanul lui Marius Ghilezan …)

este o societate   care nu mai are timp, răbdare și ”resurse” de tot felul pentru bolnavi, sărmani, neajutorați, handicapați fizic (cu dezabilități, cum se spune acum)

este o societate  cu pensionarii fără de care cei aflați în diverse ”posturi” (a se alege semnificația dorită de fiecare) nu  ar  fi ajuns, probabil, acolo ori în acea … ipostază

este o societate mult prea ocupată de imaginea ei în lumea largă, care lume nu o prea observă  în modul cuvenit, pentru a ști ori pentru a-și aminti că sunt copii care  nu mai cer jucării moderne sau sofisticate, ci o pereche de cizmulițe, un fular, caiete și un creion, că sunt oameni mai tineri sau mai în vîrstă a căror viață depinde de o pastilă sau o perfuzie care le sunt inaccesibile, că acea haină în plus nu mai există

este o societate în care luxul unei cărți, al unui album, al unui film, al unui concert este  permis doar celor care au știut să se descurce într-o lume unde se respectă legile junglei, doar de aceea există animale politice

este o societate în care la orice sau pentru orice nemulțumire sau nedreptate ajunsă la limita suportabilității și exprimată după priceperea și posibilitățile fiecăruia, se invocă apelul la decență

neputînd să fac prea multe, deja brațul nu mai vrea  să ”aștern electronic”  alte constatări, caut un documentar sau un concert (ei, încă se mai găsește  pe cablu RCS….  ) și mă întreb retoric

o societate normală sau o societate handicapată moral?

răspunsul vine de la sine în clipa următoare:

atunci cînd cei amintiți mai sus nu vor mai fi cuprinși în statisticile oficiale, atunci va fi, desigur, o societate perfectă

pictura de Georges Braque