Primul film la primul cinematograf

răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum,  sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,

încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;

poate  că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care  mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi

spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :

‘adio’ ;

cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;

la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt

ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de

suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de  mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca  de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum,  aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;

cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia  de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer   condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre

noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce  începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;

o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a

Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;

și totuși,

nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele  pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător

și astfel a(u) rămas:

primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper

primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)

primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck

primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles      mai bine)

primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins

primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur

primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina  și Alexei Batalov

primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și  Warren Beaty

primul film  care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda

primul film la care am avut senzația de epopee  cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov

primul film pe   care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu

George Mihăiță

și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă  și seduce iremediabil

vis? vrajă? seducție?

inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă

îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)

la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF

despre Pastișor

sau ca posibil subtitlu:  atunci cînd noianul de probleme și boala se confundă cu neglijența...

am primit de la un bun si veci prieten un  abonament pe un an întreg la revista Dilema Veche, dar din motivele din subtitlu nu am reușit să îmi reactualizez contul pentru abonamentul online

nu am reușit să citesc decît astăzi cîteva articole care încă nu erau blocatea mea,

și nu cred că aș fi ”postat!” ceva pe blog dacă  nu a  fi citit articolul semnat de Andrei Gorzo

sper să se rezolve problema mea sa primesc codul de  Cupon, necesar înregistrării

oricum, despre  asemenea  fel ”întîmplare” nu voi maipomeni !!!

și cer, aici, pe blog, scuzele cuvenite redacției

așadar, despre Pastișor

după ce am terminat  de ”lecturat” articolul lui Andrei Gorzo, pe are de cele mai multe ori îl citesc cu plăcere, m-am întrebat oare ce ar fi spus bunul  său prieten  Alex Leo Șerban despre Pastișor (ca articol, desigur);

am trecut repede peste gînd pentru că  mă întreb ceva mai serios, dacă în căutarea cadrelor în cadru,  de prin alte filme, criticul a văzut, într-adevăr, atent sau cu atenție filmul lui M Hazanavicius, altfel nu înțeleg de ce trimiterea la D Fairbanks și G Kelly, cînd povestea sau drama eroul amintea mai degrabă de Rudolf Valentino sau John Gilbert, idolii acelei epoci  și ”contemporan” cu Artistul lui J Dujardin, cît despre acel Sounset Boulevard, este mai complicat, de fapt,  mai necesar de … detaliat și de nuanțat, ceea ce nu este cazul în acest spațiu și context;

un film care, chiar dacă unora li s-a părut a fi un ”pastiche”, Academiei Americane de film i–a plăcut și i-a acordat cîteva

statutete,(cam multe, cred eu…)

și multora dintre noi le-a păcut mult pînă la încîntare, Artistul (nu scriu The Artist) rămînînd un film european

cu riscul de a repeta ceea ce am scris în altă parte,  îmi amintesc dialogul dintre Isabelle și Hugo (un alt favorit al meu) :

-mulțumesc pentru film

– a fost un dar

așa am văzut și astfel l-am primit eu acest film, ca pe un dar minunat

și din nou Vă mulțumesc, Domnule Radu Cosașu

Din motive reale și inutil de explicat, abia ieri seară am reușit să  citesc articolul scris de Radu Cosașu în revista Dilema Veche,  Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate.

Citesc primele fraze: ”La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu.”—dar eu am privit o clipă în altă parte și am mai citit încă o dată, pentru a mă convinge :  da, era amintit unul dintre filmele care mi-a plăcut foarte mult atunci, cînd l-am văzut de trei ori în două săptămini și care îmi revine obsedant în minte, mai ales cu imaginile/ cadrele  din finalul său, în ultimele  săptămîni trăite acum.

Articolul dlui Radu  Cosașu mi-a confirmat că este  greu de găsit și șanse mici de a-l revedea.

L-am rugat pe răbdătorul Aghiuță să caute pe net, sperînd să aibe mai mult noroc, iar el, smolitul, se pare că este în relații bune și cu net-ul: în mai puțin de un sfert de oră mi-a trimis link-ul pentru a-l descărca.

Cu riscul de a mi  se reproșa tacit sau nu că reproduc prea mult dintr-un articol care poate fi citit sau a și fost deja citit, voi  lăsa  cuvintele din fraza mereu curată, limpede și adevărată, cu un adevăr exprimat cu o naturalețe și cu o simplitate îngrijită care adesea atinnge mai adînc și mai precis decît vorbele grele sau decît expresiile chinuite ale diverșilor docți în ale scrisului și ale datului cu părerea.

”E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane.”

și totuși eu cred că filmul acesta trebuie văzut într-o sală de cinema, pentru a simți –da, a simți- imaginea alb-negru atinsă ușor  de galbenul mierii (operator, Doru Mitran…); oricît de bun ar fi ecranul laptop-ului sau plasma de la desktop, acestea nu pot reda lumina din pădurea prin care cei doi tinerei merg pe bicicletă,  ca într-o joacă, vorbind despre lucruri grave , nu doar serioase în orice regim, despre libertate, umilință, curaj, responsabilitate, amintindu-și chiar și despre dragostea nu abandonată, dar amînată pentru moment, dintre priorități.

Cred că eu am mai scris și pe acest blog ca pentru mine (sau în ”opinia mea”) Mircea Veroiu – acest „Visconti român”- reprezintă rafinamentul în cinematografia noastră; filmul are și un scenariu foarte articulat, aspect greu de nerecunoscut, dincolo de amănuntele care trebuiau să susțină prezența comuniștilor într-o proporție mai mare decit cea adevărată la și în anumite momente; dar filmul ‚vorbește’ mai degrabă despre lupta în ilegalitate dusă  într-o  lume aflată în vremuri grele, sub spectrul ascensiunii extremei  drepte;cît  despre bijuteriile care sunt personajele create și rămase din prestațiile unor actori pe care acum tot mai puțin îi  vedem, norocoși fiind cei care au posibilitatea de a mai merge încă la teatru, este și mai greu de scris/vorbit în sau la modul obișnuit;  scenariul estte scris si semnatde catre regretatul Anghel Mora;

și dacă Vă este dor de muzica lui Adrian Enescu merită să încercați să vedeți filmul…

domnul Radu Cosașu insistă în articolul Domniei Sale asupra unor subiecte

dificil de abordat într-o societate divizată, neinformată suficient și învrăjbită, așa cum este societatea romînească.

Sincer, așteptam ca un creion sau o tastatură cu talentul și puterea de convingere ale dlui Radu Cosașu  să le exprime direct, cu bun-simț și cu măsură, dar fără reținere dintr-o teamă de a fi taxat int-un mod stupid

Iar acest mereu Cap-limpede care iubeste sonatinele, scrie : Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?” (…)Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură … (…)am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate.”

NORMALITATE ?! – într-o societate, într-o  țară în care / unde nu este nevoie să deschizi radioul, televizorul sau ziarul ca să  afli despre durerea si strigătul neputinței în fața indolenței, a rapacității și a cinismului care se iluzionează că sunt omnipotente si vesnice;

Da! – aceasta sau acestea îmi amintesc obsedant de finalul filmului, cînd, Horațiu Cîmpeanu, băiatul cu minte iscusită, hăituit de polițiștii unui inspector zelos și , nemaiavînd vreo șansă de scăpare,îl așteptă la marginea unui viaduct sau așa ceva, pe acesta care agită satisfăcut cătușele, iar în momentul în clipa în care acesta îi pune o cătușe pe mînă, cealaltă  fiind pe a inspectorului, pentru o satisfacție și siguranță patologică, printr-o mișcare bruscă  și surprinzătoare, tînărul se răsuceste pe călcîie și alunecă în gol, împreună cu cel care i-a distrus nu doar familia, dar i-a nimicit orice sperantă. Cred că  este mai bine să mă abțin de a face ‚interpretări’ și analogii.

Am căutat pe net secvențe din film, iar eu, încă din mai multe motive, nu am reusit să ‚decupez’ cîteva… deocamdată..;

Articolul lui  Radu Cosașu  se încheie cu fraza : ” Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.”

Eu am citit fără a ridica din umeri, ci cu o senzație de a mă aduna  în ființa-mi

și Vă mulțumesc,  Domnule Radu Cosașu.

rînduri (ne)aruncate

Change Se întîmplă adesea ca cineva, (altcineva), să redea sau să exprime mai bine starea noastră de spirit, situaţiile sau experienţele, uneori;
Eu m-am regăsit destul de bine, chiar prea bine. în rîndurile scrise de Cristian Ghinea într-un articol (Povestea cărţilor mele triste) din Dilema Veche, Anul VI, nr.275 – 14 mai 2009

‘Nu e vina lor, ci a mea. Prea multe e-mail-uri, prea multe joburi, prea multe ‘Nu e vina lor, ci a mea. Prea ziare, prea mult Internet. E vina mea că nu am răbdare cu ele. Se adună pe noptieră şi nu am curaj să le mut definitiv în bibliotecă, mi-e frică să nu îmi fi scăpat ceva, să nu le nedreptăţesc. Sînt cărţile mele triste, cele pe care le-am început, care mi-au zis ceva, dar nu am putut să le termin.’

La mine sentimentul de vinovăţie este şi mai mare: nu doar teancul de dosare si hîrtii separate şi împrăştiate, sau grămada de cărţi cumpărate cu renunţarea la altă bucurie, nu doar filmele nevăzute sau despre care am aflat doar de pe postere, nu regretul aproape suferind că nu am sufficient timp pentru net, blog, blogosferă, bloguială sau bloggăreală –nu ştiu cum e correct  – dar şi avertismentele tot mai serioase ale unor treburi, mai mult sau mai puţin cotidiene, care se vor cît mai urgent rezolvate.
Cînd şi cum, nu ştiu !

Nu ştiu , nu mă pot hotărî ce să fac sau cu ce să încep:
Să îmi transform casa sau trupul în şantier. Casa aşteaptă cam de mult , cuminte şi răbdătoare să i se acorde ceva mai multă atenţie, să fie puţin ‘cosmetizatăî; trupul ştie că mai devreme sau mai tîrziu va ajunge tot un fel de şantier pe o masă de disecţie a unor studenţi, pentru că nu suportă focul unei incinerări şi nici gîndul de a fi acoperit bine cu pămînt, deoarece nu este delic convins că de acolo a apărut şi astfel nu se considerăingrat.
Cred că déjà m-am hotărit, am ales ( tot e vremea alegerilor si de ales, că de cules, am cules şi cam fără spor)
Aşadar, am ales să îmi transform casa; în ce anume ? – tot într-un fel de casă, sper, dar cel putin să las ceva curat, dacă greşelile mari din viaţa asta ce seamănă mai mult a surogat de viaţă, nu le mai pot repara.
Sper că mi se va ierta postarea în lanţ pe ziua de astăzi, dar, oricum, o perioada va trebui să mă mulţumesc cu in colţ(işor) unde să pot să citesc blogurile altora, ştiuţi/ cunoscuţi sau nu
Poate voi avrea timp şi stare neceesară pentru unele lucruri/ teme amînate, cum ar fi : leapşa de la Gina, sau găndurile mele ( mă rog, ceea ce cred eu despre….) despre bine, frumos şi urît, valoare ( în artă) sau kitsch, morală şi moravuri în politica dîmboviţeană, sau alte aberaţii.

Si aş vrea să nu Vă miraţi dacă, totuşi voi mai scrie pe blog pînă voi ajunge pe un alt fel de divan decît cel al unui psiholog, pentru care, oricum, acum nu am bani. 🙂
Mendelssohn violin concerto in E Minor