simțul distanței

în ultimii ani nu am reușit să văd filmele nominalizte la Oscar,înaintea Galei de decernare a Statuelei/lor și nici anul acesta; de fapt, mă interesează mai mult categoria filmului străin

zilele trecute am văzut un film tulburător, The Fencer, o coproducție finlandeza-estoniana-germana, în regia lui Klaus Härö, care a candidat anul trecut pentru Oscar

profesorul Endel Nelis le spune copiilor din Haapsalu, la prima lecție de scrimă, că în acest sport cel mai important este simțul precis al distanței și este un film despre distanța dintre curaj și demnitate, dintre devotament și datorie, dintre așteptare și speranță, dintre pritenie și sacrificiu, dintre nedreptățile istoriei și viața trăită într-o lume fără abuzuri și fără teamă

mă vor urmări mul timp, cred, alternanța și cadența cadrelor în care copiii se antrenează pentru concursul pe care îl vor și cîștiga, pe de o parte și febrilitatea cu care agenții poliției politice caută prin dosare dovezi de compromitere a profesorului, pe cealaltă parte

sincer, acum, eu cred că acest film era mai îndreptățit să fie premiantul de anul trecut

pentru anul acesta, eu ”merg” pe/cu The Salesman , mărturisind sau recunoscînd prețuirea mea pentru regizorul iranian Asghar Farhadi, dacă ar fi săamintesc doar de A Separation, o lecție care m-a lăsat fără respirație și fără gînd articulat/ bine încheiat, într-un punct, undeva, pe distanța dintre adevăr și minciună.

cumplit și cutremurător

cumplit este personajul -Președintele- și cumplite      sunt destinele oamenilor care se regăsesc în personajele din acest filme

cutremurător este mesajul care te urmărește și de care nu reusești să te desprinzi ușor – este prea actual în această lume globalizată pe alte coordonate decît cele ale axiologiei știute și valabile pînă acum

https://youtu.be/SbMOfJzqTtk

și filmul în sine, și scenariul și regizorul, totul sau toate m-au trimis/ determinat să caut într-o antoogie mică de poeți georgieni traduși de Dumitru MIon în anul 1985, la EdituraAlbatros, poeziile lui Vahtang Orbeliani, cel în a cărui creație rafinată și atît de atentă , de preocupată în/ pentru păstrarea or, după caz, a preluării și adaptării influențelor persane

oare-i omul născut

să nu poată-mplini

cereasca poruncă: fiți uniți, cumpătați, și din strîmbe dorinți

ei din pură mîndrie

dușman să se-arate printre semeni și frați?

oare-i omul născut

a soarelui rază, a zilei lumină,

a muntelui umbră,

al boltei azur, lucirea de stele și luna cea plină?

să pară mai dulce,

umplîndu-l de pizmă

avutul pe care l-a strîns vre un frate,

să-și pună ființa

în slujba dorinței

de-ajunge stăpînul a tot și a toate?

oare-i omul născut

pentru ca un popor

pe altul să-nfrîngă trecîndu-i prin spadă,

iar poprul învins,

pe drumuri și-n lacremi

iubita lui casă ruinată să-și vadă?

(Au de ce ne-am născut?)

( filmul l-am văzut într-o Duminică, cu cîteva ore înainte de o dezbatere/ confruntare electorală, iar dacă această a doua rundă m-a ajutat să nu mă mai indispun pînă la limita refuzului de vodevilul dîmbovițean, de la cel de al treilea episod aștept un dram de speranță că rezultatul final va aparține lumii nomale, atît cît a mai rămas)

ar fi putut să fie un ‘regal’

(impresiile sunt aceleași și la o săptămînă după… eveniment)

ar fi putut să fie un ‘regal’ al filmului rus, dar din motive diverse, multe sau puține, nu a fost: timpul scurt? – au fost, totuși trei, zile de Festival, iar invitatul de onoare era anunțat filmul rus; este greu să faci o selecție dintre filmele oricărei cinematografii, iar între producțiile Mosfilm, cred că este aproape imposibil de realizat un fel de listă ce să nu nedreptățească, prin lipsă, din diferite motive, multe filme mari, indiferent după criteriu s-ar ”întocmi”, însă eu cred că dacă vrei să atragi publicul tînăr către/ spre o cultură față de care prejudecățile sunt întreținute zilnic, ori le prezinți realizări mai recente, cu probleme apropiate de cele ale generațiilor mai tinere, ori asiguri o ”inițiere” pentru înțelegerea unor teme/ subiecte/ situații atinse de harul celor care le-au lăsat aura capodoperei; orele de difuzare ale filmelor, probabil că țin de … organizare

mosfilm_logo_old

dintre cele opt filme prezent/at/e la MECEFF 2016, eu am reușit să văd doar trei, de fapt, să le revăd

primul film de lung-metaj al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, l-am revăzut la o distanță de ani în care se poate cuprinde, așa cum se spune, o viață; cum siguranță nu numai timpul, vîrsta la care l-am revăzut acum, ci mai ales lecturile cărților scrise de el și cele scrise despre el, m-au ”ajutat” să disting, să observ mai bine în povestea unei copilării mutilate de război (doar cei care i-au simțit ghimpii în sufletul niciodată vindecat si -poate- cei care au rămas marcați de rănile ascunse celor apropiați- pot înțelege sfîșierea pe care filmul o strigă tăcut între secvențele de la început și cele din final) contrastul dintre realitatea întunecată a războiului și seninătatea, limpezimea și bucuria jocului copilăriei din visul care duce spre acel tărîm unde ajung doar cei care nu se tem în viața asta de nimic, tocmai pentru că ei au credință, speranță și iubire, cum inspirat este titlul cărții lui Costion Nicolescu; chiar dacă ar fi rulat la ore mai rezonabile cu programul meu, celelalte două filme ale sale tot le-aș fi ”amînat”, pentru că la întîlnirea cu filmele sale (era să tastez ‘sculpturi’…) este nevoie de o stare anume, una specială, nici prea-prea, nici foarte-foarte, așa ceva se simte după…

preferatul meu dintre filmele lui Grigori Ciuhrai este și va rămîne Al 41-lea, dar am revăzut cu emoția de fiecare dată drumul lui Alioșa spre casă, în permisia de trei zile care vor fi numai tei minute, minunînd-mă și acum de mesteșugul prim-planurilor și de toată iscusința imaginilor, întrebîndu-mă în cîte filme rusești și nu numai, se regăsesc, într-un fel sau altul, alergarea mamei prin lanul de porumb sau graba printre linii si trenuri în plin război după cîțiva stropi de apă și scriu aici ceea ce am spus cînd am văzut pe la începutul anilor 2000 la un post tv, această tulburătoare Baladă a soldatului într-un ciclu intitulat ”filme cae au speriat Estul” : ‘sunt filme care au speriat Vestul, pentru care nu gasea/u destule premii, noi, cei din Estul cenușiu, știam ce și cum suntem, stiam ce și cum anume putem face’

poate că în fiecare vară zboară cocorii deasupra Moscovei, ca în filmul lui Mikhail Kalatozishvili/ Kalatozov, căutînd bucuria din ultimele zile dinaintea războiului , cînd zîmbetul Veronicăi și al lui Boris aveau să se regăsească în cea mai impresionantă nuntă surprinsă de camera de filmat, atunci cînd cel care nu are nimic, doar că l-a atins glonțul tece într-o lume mai liniștită, împreună cu visul pe care nici chiar moartea nu i-l mai poate lua; poate că vor vedea cocorii și privirea împietrită a Veronicăi, acea privire rece care ucide și dușmanul nevăzut cae i-a omorît părinții și i-a distrus casa, acea privire cu care ar vrea să se ucidă singură atunci cînd face neiertatul compromis; și nu știu dacă în zborul înalt al cocorilor se va regăsi ceva din sublimul gestului cu care florile, aduse pentru omul iubit care nu se va mai întoarce de pe front, sunt dăruite cu durere și cu recunoștință celor mai norocoși – recunosc: m-a urmărit de cîteva ori în viață această imagine

și am așteptat cu nerăbdare să văd expoziția de afișe

ce am găsit, se vede mai jos –NU  am avut timp să ”prelucrez” imaginile de pe mobil 

Jpeg

Jpeg

și chiar nu mai chinui tastatura

 

Jpeg

Jpeg

(au mai fost cîteva semne de întrebare pentru mine, ca să nu folosesc alt/e cuvint/e, spre exemplu prezența unui pretins écrivain G Cartianu chiar și la Festivitatea de premiere , pe podium, primind el, ca intermediar, Marele Premiu, precum și numărul redus de spectatori; să rămînem optimiști și dacă vom mai fi prin Mediaș, sperăm într-o viitoare ediție 2017, cu surprize frumoase)

cuvintele dansului

Maia Plisețkaia - Anna Karenina

Fără îndoială că dansul mi-a dat enorm, iar eu am dăruit baletului multe. Dar cred că filmul mi-a dat și el enorme satisfacții În artă nu poți drămui.

filmele ei au făcut înconjurul lumii, demonstrînd îmbinarea ideală între noțiunea de film și cea de dans, reușind vizualizarea profundă a mișcărilor, ci și a personajului. Și ce-și poate dori mai mult un artist?

M-am străduit întotdeauna din răsputeri să dau viață a , Anna Karenina, crez , Scestei idei. Dacă am reușit sau nu, supremul judecător nu pot fi eu, ci doar spectatorii mei

Ai reușit Maia Plisețkaia!

– fragmente din articolul Fenomenul PLISEȚKAIA, scris de Sorina Stark, într-un almanah Cinema-

obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)