răsfoind un jurnal…

Încerc de cîteva zile să îmi amintesc cine a spus sau unde am întîlnit aceste cuvinte:

poți să te rogi singur, să visezi să scrii sau să citești povești; dar nu poti să rîzi singur – pentru rîs trebuiesc minimim doi, plus unul nevăzut, care asistă, numai.”

într-o după-amiază, printre treburi domestice, dau peste o fotografie și – instantaneu- mă îndrept spre o carte primită de la cel care semna invariabil pe vederile din orice colț al lumii se afla : ”te îmbrățișez cu gîndurile mele bune” Frunzăresc la repezeală cartea, nu găsesc imediat ceea ce caut, dar știu că nu mă înșel; la o pagină mă opresc, mă așez și citesc atent, pe îndelete, de parcă aș vedea rîndurile pentru prima oară:

Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amînare, poate mîine, poate la anul, cu singuranțăpînă în 1990, nu se poate să nu…

 Ca și Buzura, rămîn un naiv sectant al speranței : consider că încrederea mea în putterea autonomă a Valorilor m-a îndemnat să sper întruna; nădejdea că totul se rezolvă prin răbdare m-a ținut în viață, într-un fel de provizorat  nu numai durabil dar chiar penibil și umilitor.

Cred că disperarea pe care o încerc acumcă a început numărătoarea inversă) este, din varii puncte de vedere, emult mai fertilă și mai eficace: tot ce am scris – chiar și Arca bunei speranțe– la timpul respectiv, fuseseră acte de deznădejde și revoltă.

    Speranța presupune încredere în valori, istorie, și evoluție, în circulația frenetică a adevărului  (care nu poate să iasă la lumină) și a binelui care e obligat să accepte duelul cu răul, fratele său geamăn,disperarea ar fi țipătul meu de ”nu mai pot”sau de ”ajunge!” dar ce rezovă unțipăt?intre disperarea unui om și cea a poporului său, poate să treacă și o sută de ani. timpulsubiectiv al lucidității  individule nu este același cu cu timpul lucidității istorice; eu mi dat seama ce hram poartă stalinismul după primele ședințe, Europei, culte și înteligente, i-au trebuit 30 de ani.

  Să rabd! Să scriu espre răbdarea mea : cine știe dacă răbdarea (care lasă răul să se desfășoare în voie) nu este forma cea mai perfectă și nemiloasă a disperării ultime ?

(fragment din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris de I . D. Sîrbu,

vol1, Edit. Scrisul Romănesc, Craiova, 1991)

nu cred că este cea mai bună/ potrivită alegere din carte, dar mie mi-a plăcut mult, poate și pentru că … se pliază.. pe starea mea de acum

în frenezia vacanței de vară doar puțină lume și-a amintit că ar fi împlinit 86 de ani

un om lucid, un spirit idealist, o ”simbioză” ciudată, prbabil pentru unii, dar care a rezisat prin încrederea în Libertate vitregiilor și nedreptățiilor venite din partea oamenilor și a vieții, a vremurilor

îmi doresc să am timp să recitesc cele trei cărți – numai atîtea am- ale sale

supradozaj cu abur de Andrei Pavel

 

 

road of infint thoughts by Andrei Pavel

 

(fractal din galeria lui Andrei Pavel)

în ciclul ”rezistența prin cultură” difuzat pe fostul canal TVR CULTURAL am văzut un excelent documentar artistic despre  personalitatea sa; pe reforamatatul TVR2 nu am reușit să-l revăd

oare mă poate ajuta cineva ?

nervi calmați cu NO

Cînd sunt nervoasă vorbesc singură, rup ziare puse pentru sacii de gunoi, trîntesc obiecte necasabile (și nu numai, din păcate), stric țigări fumate pe jumătate și naiba știe ce mai fac; știu: înjur în tăcere; dar acum, în loc să înjur brava Poștă Română și ai săi factori poștali –trăiască mulți ani și-o veșnicie cardul!- am hotărît că mai bine chinui tastatura; despre cum m-a pus la punct, fără să mă convingă, totuși, o domnișoară drăguță și amabilă despre anumite transferuri interbancare (nu a folosit numele operațiunii,  din omisie de moment, probabil, mă întreb și acum  ce-oi fi căutat eu la ASE ?), altă dată, cînd, poate voi scăpa de sentimentul ăsta penibil de jenă, prostie, umilință;

și cum nu prea am o stare de graț(itudin)e,  gîndul mi-a alunecat spre ceva ce a rămas de două zile destul de …apăsat… în mintea mea

filmul regizorului Pablo Larraín, NO/NU, realizat în 2012

scriam într-o postare mai jos, că evenimentele care au a făcut posibilă și au însemnat după aceea, perioada Pinochet, continuă să rămînă pentru mine o obsesie; abia intrasem  în adolescență, era început de an școlar, iar după primele ore de familiarizare, la istorie și dirigenție (dirigintele era profesor de matematică) aveam să aflăm, încercînd sau nu, să înțelegem ceva despre evenimentele dintr-o țară prea înepărtată de noi și cu probleme cam prea străine  atunci, la vîrsta aceea, depreocupările noastre; și touși, peste ani, continua să se vorbească, să se scrie, iar eu deveneam tot mai … atentă … la ”subiect”:

cînd, în anul 1988, în Chile, Generalul Pinochet organiza un referendum pentru a-și legitima rămînerea  la putere, la noi se    dorea în surdină așa ceva;

subiectul filmukui NO   este ”inspirat” sau legat de campania electorală  cu ocazia acestui …plebicist, pe care filmul le redă prin imagini și replici dintr-un scenariu care vor fi greu de uitat;

nu sunt critic de film, prin urmare nu  mă voi încumeta la o cronică sau la un review, ori ceva din zona asta;

dar mi-a  plăcut în mod deosebit ideea și modul de organizare a campaniei celor din tabăra lui NO, renunțarea la clișeele cunoscute, oricit de mult adevăr dureros ar cuprinde,

mi-a plăcut afișul cu acel curcubeu deasupra lui NO și ideea consensului partidelor pentru aceeași cauză, a izbînzii democrației (surprinzătoare pentru mine asociera verdelui cu social democrații), m-a încîntat speranța fericirii cîntată pe ritmuri pop de către grupuri alcătuite în majoritate din tineri,  am simțit naturalețea prezenței băiețelului Carlos, dar și permanenta și fireasca grijă pe care ace(a)sta o  aduce cu sine și o impune, mi-a plăcut întreaga prezență a lui  Rene Saavedra , tînărul director de adevertising (interpretat de actorul mexican Gael Garcia Bernal) , ale cărui ”noutăți” curajoase vor asigura succesul ecipei/taberei  NO; mi-a plăcut și regăsirea colaborării firești, amicale, de după …bătălie.. dintre șef și subaltern;

la treizeci de ani distanță de acel Missing al lui Costa-Gavras, cu Joe Shea și S Spacek, un cineast chilian readuce dintr-o altă perspectivă, adaptată condițiilor de peste ani, aceeași dramă,

s-a schimbat ceva în acei ani de dictatură militară? propaganda pinochistă pretinde cu argumente economice că da; în esența democrației, nu;

îmi e greu să aleg o imagine anume, totuși căutării disperate și neputincioase, a figurii resemnate pentru totdeaauna în durere a tatălui (Jack Lemmon) din filmul lui Costa-Gavras, i-aș aduce alături, nu ca o punere față’n față, trecerea lui Renee cu băiatul în brațe prin fața cordoanelor de soldați înarmați:

dacă acelea erus posterele, spoturile si tehnica de atunci, de la sfîrșitul anilor ’80, atunci campaniile noastre electorale din secolul XXI par  … desuete….

și mi-aș dori, mi-ar place să văd pe la noi o imagine a bucurirei  ca aceasta

bucuria_victoriei-NO

un film care trebuie văzut

(și nu doar pentru că se apropie un an electoral…)

un critic de film se întreba ce anume s-a afirma la referndum: puterea valorilor democratice sau puterea popului asupra alegătorilor ?

la noi se poate vorbi, eventual de puterea manelelor asupra votanților consumatori

LECȚIA

   In această seară am învățat cu umilință.  cu bucurie, dar și cu speranța curajului renăscut

că avem  datoria de a ne apăra, cu orice preț,  până mai putem

  L I B E R T A T E A

 

 

Mulțumim, Adrian Sobaru !

    pe acel tricou literele semănau izbitor cu cele scrise pe ziduri si pe asfalt în Decembrie ’89…