răspuns întârziat 

și gîndit în pripă

din timpu-n care nu exiști

cînd pulberea noastră e doar pămînt și argilă, tu vezi în zarea purpurie paduri albe de liliac și codrii cu crini seculari și uiți că mie nu îmi place mult prea puterniîmbătătoarea lor aromă; e cam tîrize clipa cea îndelung așteptată, pentru un trandafir sau doi ori trei,

iar cînd din taina ferigilor, printre tenebre se înalță, tîrziu și adînc, șoapta unui psalm, începi să-ngîni un cîntec vechi

sub trandafirul alb

iubita mea stă dreaptă

de mii de ani icoana’i

în ochiul meu așteaptă

dar pentru că în al său, al tău, al vostru (al nostru??…) Elogiu al nopții se simte Frica Morții, copilăreștile umbre ți-au arătat Cărarea de roze

download

fotografii din colectia  sssfinxxx -Andrei Pavel

o întreită roză cules-am în țara lui Gaal:     download (1)

cea albă este moartea, cea roșie viața

iar roza’ndoliată – imperiul din adînc

se-ntunecă și simt răcoarea toamnei și vreau să strig, să simt, să știu unde sunt unde suntem

nu ne mințim, nu ne-măgim, în curînd

vom uita Universul, pe noi înșine, unde vom fi?

Mai sunt, au mai fost, vor mai fi

lumi fără număr, ne vom regăsi, ne vom aminti?

mi-ai întins un sul subțire și i-ai spus: citește, acolo este adevărul și toată amăgirea

Eram Petronius si din nou îmi varsam sîngele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torță. Tii minte? Eram Petronius si nu te iubeam.

din sulul desfăcut a căzut, cu zgomot un cub curat, l-am luat în palmă și-am aruncat cu zarul și a căzut INFERN

rîsul tău satisfăcut: nu asta voiai – o toamnă suprarealistă? Cu neputința resemnării, am întrebat timid și-nfrigurt/ă: unde ți-e flanela? ; pe mine, o port, nu vezi? și nu m-atinge, căci nu simți; nu asta, ci de cealaltă întrebam, cea e culoarea nisipului; oooo, oh, întreabă Timpul, eu te aștept într-un alt anoTimp și nu uita- ad lectorem! Ad Lectio scripturae et

Reclame

stare

Lebedele nu-mi ştiu zarea.

Cerul nu mă mai conţine.

Când şi când, doar disperarea

Intră-n lespedea din mine…

-Ion Caraion-

 

 Fragmented_moments  by Andrei Pavel

 Fragmented_moments  by Andrei Pavel

Am fost întrebată nu demult  dacă atunci cînd  îmi aduc frămîntările pe blog doare mai puțin

Răspund și acum:

Doare dar altfel, sau poate că e ceva –altfel, altceva

Ceea ce intr-adevăr doare

și mă doare

este

încrederea înșelată

încrederea mea în alții/nu în ceilalți

încrederea pe care mi-au arătat-o unii/ mulți

și pe care eu i-am dezamăgit

incederea mea că pot avea un blog variat și interesant,

și stupizeniile tastate/scrise în ultimul timp

nu, boala și spectrul tot mai sumbru al său

nu pot pot să fie  nici scuză  și nici justificare

(sau nici asta nu se aduce pe blog????)

Nu doare, dar rămîne ca o sechelă

Întrebarea de ce oameni/persoane/bloggeri

Care s-au intersectat pentru prima dată pe blogul meu

Mă consideră mai fraieră decît par

Sunt persoane care nu mă cunosc sau nu m-au cunoscut în realitate,

Dar m-au căutat realmente cînd mi-a fost greu

Fiecare pierdem pe cineva drag,

Dar nu oricui îi este perms să își ararte durerea

Sunt nepermis de copilăroasă pentru vîrsta mea

Dar vine o clipă cînd ai putea crede că

Regreți că ai ales singurătatea ca modul perfect (da!)

De a trăi

izbucniri interior de Andrei Pavel

și împrovizez jocuri mai mult reale decît inchipuite

de catre  mine și de către alții

doar că le punem măști sau avataruri

și mă prefac destul de bine că nu le cunosc adevărata identitate

Sunt rînduri care nu mă…”onorează”

Pentru care le cer scuze celor pe care îi prețuiesc

De respectat, îi respect pe toti

Am păstrat blogurile deschise pentru a nu avea senzatia de capitulare totală

În fața bolii

Cu credință, voință și încăpățînarea de a iubi viața

Poate voi reuși si de data asta

și cum îmi repugnă patetismele

voi continua să scriu o perioadă cu comm închise

(pt unii, cîțiva, vor rămîne mereu închise)

Dar voi reveni iarași la  o formă a blogului unde cei care caută ceva sper să și găsească

și îi mulțumesc acum lui Andrei Pavel pentru îngăduința de a-i prelua unele creații din Galeria care, într-adevăr, este a unui artist, mai puțin a unui blogger

pe curînd!

.

răsfoind un jurnal…

Încerc de cîteva zile să îmi amintesc cine a spus sau unde am întîlnit aceste cuvinte:

poți să te rogi singur, să visezi să scrii sau să citești povești; dar nu poti să rîzi singur – pentru rîs trebuiesc minimim doi, plus unul nevăzut, care asistă, numai.”

într-o după-amiază, printre treburi domestice, dau peste o fotografie și – instantaneu- mă îndrept spre o carte primită de la cel care semna invariabil pe vederile din orice colț al lumii se afla : ”te îmbrățișez cu gîndurile mele bune” Frunzăresc la repezeală cartea, nu găsesc imediat ceea ce caut, dar știu că nu mă înșel; la o pagină mă opresc, mă așez și citesc atent, pe îndelete, de parcă aș vedea rîndurile pentru prima oară:

Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amînare, poate mîine, poate la anul, cu singuranțăpînă în 1990, nu se poate să nu…

 Ca și Buzura, rămîn un naiv sectant al speranței : consider că încrederea mea în putterea autonomă a Valorilor m-a îndemnat să sper întruna; nădejdea că totul se rezolvă prin răbdare m-a ținut în viață, într-un fel de provizorat  nu numai durabil dar chiar penibil și umilitor.

Cred că disperarea pe care o încerc acumcă a început numărătoarea inversă) este, din varii puncte de vedere, emult mai fertilă și mai eficace: tot ce am scris – chiar și Arca bunei speranțe– la timpul respectiv, fuseseră acte de deznădejde și revoltă.

    Speranța presupune încredere în valori, istorie, și evoluție, în circulația frenetică a adevărului  (care nu poate să iasă la lumină) și a binelui care e obligat să accepte duelul cu răul, fratele său geamăn,disperarea ar fi țipătul meu de ”nu mai pot”sau de ”ajunge!” dar ce rezovă unțipăt?intre disperarea unui om și cea a poporului său, poate să treacă și o sută de ani. timpulsubiectiv al lucidității  individule nu este același cu cu timpul lucidității istorice; eu mi dat seama ce hram poartă stalinismul după primele ședințe, Europei, culte și înteligente, i-au trebuit 30 de ani.

  Să rabd! Să scriu espre răbdarea mea : cine știe dacă răbdarea (care lasă răul să se desfășoare în voie) nu este forma cea mai perfectă și nemiloasă a disperării ultime ?

(fragment din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris de I . D. Sîrbu,

vol1, Edit. Scrisul Romănesc, Craiova, 1991)

nu cred că este cea mai bună/ potrivită alegere din carte, dar mie mi-a plăcut mult, poate și pentru că … se pliază.. pe starea mea de acum

în frenezia vacanței de vară doar puțină lume și-a amintit că ar fi împlinit 86 de ani

un om lucid, un spirit idealist, o ”simbioză” ciudată, prbabil pentru unii, dar care a rezisat prin încrederea în Libertate vitregiilor și nedreptățiilor venite din partea oamenilor și a vieții, a vremurilor

îmi doresc să am timp să recitesc cele trei cărți – numai atîtea am- ale sale

supradozaj cu abur de Andrei Pavel

 

 

road of infint thoughts by Andrei Pavel

 

(fractal din galeria lui Andrei Pavel)

în ciclul ”rezistența prin cultură” difuzat pe fostul canal TVR CULTURAL am văzut un excelent documentar artistic despre  personalitatea sa; pe reforamatatul TVR2 nu am reușit să-l revăd

oare mă poate ajuta cineva ?