șiragul de mărgele

Greta mergea grăbită spre banca unde mama ei lăsase cartea alături și își bucura privirea cu soarele blînd și culorile toamnei răsfirate peste tot. Fetița puse pe geanta mamei castanele din mînuțe, iar apoi își goli buzunarele.

– Uite, mama, am găsit pe jos castane. Mă ajuți?

– La ce să te ajut? Sigur, cu mare drag, dar cum îmi spui cum, scumpa mea.

– Am adunat castane, vezi?

– Da, zîmbi mama; ce vrei să faci sau să facem cu ele?

– Mărgele, tu ai o brățară din castane, tata are una la cheile de la mașină, dar eu vreau mărgele.

– Bine, facem împreună mărgele, dar cred că vor fi puțin cam grele pentru tine.

Peste cîteva minute Greta se întoarse la tobogan și la celelalte jucării și era convinsă că toți cei care o priveau îi admirau măgelele.

Cînd se apropie ora plecării spre casă, mama o strigă ușor și la sosirea fetiței o privi mirată și o întrebă zîmbind:

– Ce s-a întîmplat? S-au rupt mărgelele și s-au împrăștiat castanele?

– Nu, mama. Am întîlnit un alt copil care părea supărat, l-am întrebat de ce nu vrea să se joace și mi-a spus că îi e foame. V-am văzut pe tine și pe tata că mîncați castane de pe care luați coaja și i-am dat lui mărgelele. Poate că îi plac și îi trece foamea. Tu ce crezi, mama?

– Da, cred că îi plac, deși…

– Ce vei să spui?

– Așa, prinse în mărgele erau prea tari, ar fi trebuit să fie coapte.

– Bunica face piure de castane, mama, adunăm altele, le coacem, aducem și piure de acasă și i le dau pentru că vreau să se joace și el cu noi. E bine, mama?

-Este foarte bine, fetița mea bună.

Mulțumită, Greta mergea cu doi pași înainte, căutînd cu privirea castane mari și frumoase.

 

[Greta, nu te-am uitat, doar că am o peioadă mai grea, care va trece 🙂 ]

uite-așa!

…da, cam așa dintr-un fel de răzbunare mi-a venit cheful să deschid calculatorul și blogul după aproape două zile de pauză
răzbunare pe ce sau pe cine și pentru ce? păi aseară am luat o trîntă/căzătură zdravănă de s-a simțit pînă la apartamentul de la etajul următor ca numărătoare inversă, genunchii au scăpat fără urme, nu s-a vărsat nici o picătură de ceai din ceașcă, m-am ridiicat fără sprijin, doar colțul mochetei a rămas nearanjat; dimineața, însă, am atins toate lemnele din casă, pentru a mă trezi așa cum se cuvine; aiurea! fără cafea, fără fursec, cu un calmant puternic și un pansament gastric, nu sunt sigură dacă ambăut apă plată sau de la robminet; si iac’așa mi-am propus să văd cine rezistă mai bine: tastatura sau coloana (vertebrală);:
am hălăduit peste cîteva bloguri, apoi, am clickăit la întîmplare
și cum astăzi chiar nu am chef să mă uit pe vreun calendar, iar la o …inventariere… rapidă nu am găsit nimic în agenda memoriei cu posibilii mei cunoscuți, pun pe seama durerii de spate aiureala de mai jos

am găsit cu cîte un simplu click două imagini care cred că s-ar potrivi unei ”posibile și eventuale” aniversări a cuiva, habar nu am a cui,, dar, mai știi?, blogosfera cu blolumea ei este imensă, iar ciudați care să se amuze, cînd or vedea din întîmplarre, sunt destui

așa că (nicidecum ”așadar”)

cîteva flori, alături de o reflexie în ale cărei potrive3li nu ne adîncim prea mult

iar aici, lîngă acest uriaș se însiră de toate, dar nu mai mult de două ori și fără sfadă sau ocheadă: sticlă, lut, porțelan, tablă cositorită sau emailată, cristal și omnipotent-prezentul pet

de-o gustare n-am găsit? – nimic/
e vară și pe mesele din curte, e terase, ori sufragerii luxoase se întrec în arome, forme și culori trezind ispite mai greu de stăpînit ca la Verlaine

dar muzică ?
între un tango argentinan și un ländler. German , alegem un fado
(că tot vom rămîne curînd cu manele)

mîine e 13 iulie și mi-am amintit brusc-instantaneu-și-dintr-o-dată,
că e ziua celui cu atîtea heteronime
ce bine s-ar simți Fernando Pessoa lumea virtuală, chiar dacă știm că nu ar recunoaste….

am uitat ceva ?
nu cred;

…. și se voia cîndva a fi un blog serios!….