Imponderabilitate

car,  lorsque nous commençons à voir  notre souffrance comme une histoire, une histoire, nous sommes sauvées’

am găsit fraza aceasta notată cu mult timp in urmă, nu ştiu exact cînd anume, nu ştiu cine a scris-o sau cine a spus-o, probabil că în acea perioadă credeam că memoria mă va ajuta mereu…

suferinţa ca pe o poveste…; dar fiecare poveste are un început şi de cel mai multe ori un sfîrşit…

eu cu ce să încep ?

începutul nu a fost deloc uşor, dar a fost rumos, iar apoi, mai mult sau mai puţin luminos, a continuat  tot frumos, pînă cînd…

să încerc acum să mă salvez privin în urmă ca o poveste? într-un fel sau altul, suferinţa mi-a cam fost ’tovarăş’ mai tot timpul, dar unul tăcut şi cu care mă obişnuisem  într-atît, încît, uneori devenea simpatic;

acum ?
să privesc totul cu detaşare şi să încerc să înţeleg?

să înţeleg ce anume ?

că  a venit iarna, pe care o iubeam doar în copilărie,  a  venit acum prea devrreme, ştergînd toate culorile şi alungînd toate aromele acesteia; poate că, totuşi, nu şi-a trimis decît un sol/ trrimis mai capricios, voind să ne avertizeze să fim/fiu  pregatiţi/pregătită  pentru orice (adică, pentru ce este mai rău  sau mai urît ?)

[  la cîte m-au ’încercat’  în ultimul timp, chiar sunt pregătită pentru orcie , nu ştiu, însă cît şi cum voi rezista]

Se  pare a  fi deja vremea poveştilor la gura sobei, dar eu nu am reuşit să păstrez casa părinţilor, unde puteam citi în tihnă,  la lumina şi căldura focului de lemne ce ardeau în şemineul improvizat; ba chiar, uneori mă apasă povara  remuşcării de   a fi risipit (poate, nu ştiu, dar fără voie…) şi casa şi toată munca lor în vînt;  uneori aş  vrea să pot crede în blesteme, dar nu pot…;

aş vrea să  pot urî sau să pizmuiesc pe  cei care m-au ajutat, poate cu bune intenţii, iniţial, ca şi pe cei care m-au împins conştient la/ spre aşa ceva, dart nu pot; cineva, o prietenă virtuală (ce expresie!!!) de pe un site pe care nu am zăbovit nici prea mult, dar nici destul de puţin…, spunea despre mine că aş fi  ’un om care nu este în stare să urască’  [ îţi mulţumesc şi acum, Monica!]; îmi  doresc să pot fi astfel;

să privesc cu împăcare în urmă, cum,   dintr—o semnatură am renunţat la munca mea de ani de zile, cînd,  după ce  am crezut că reuşisem să repar ceea credam considerat, datorită unei conjuncturi greu de schimbat sau de influenţat în acei ani, reuşisreem, deci  (scuze, dragul meu Profesor de franceză pt acest  ’donc’ ! ) reuşisem să fac şi să lucrez –prin ’reprofilare’- ceeea ce îmi plăcea şi cum am avut curajul să spun atunci că prefer să plec decît să am un şef mai puţin pregătit, am curajul să sfătuiesc pe oricine îşi poate permite acest  ‚’lux’ să nu accepte acest soi de compromis  – poate unii  l-ar  numi concesie;

şi  pentru a fi dreaptă / corectă, trebuie să recunosc: boala începuse să îşi arate coltii deja, dar acum ştiu că munca făcută  din şi cu plăcere este o bună terapie, poate cea mai bună!

să privesc  ’chinul’ nopţilor în care făceam în sesiune norma de cursuri pe două zile pentru a merge la un film sau la  un spectacol, căruia îi rezervam întreaga zi, pentru ca aşa consideram că se cuvine, iar acum nu am reuşit să văd nici din ceea ce s-a dat  -puţin, ruşinos  de puţin- din Festivalul George Enescu,  sau alte evenimente la care mi-ar fi plăcut să fiu, gîndindu-mă cu greutatea gîndului neîmpăcart că nu ştiu cît voi reuşi să văd din Festivalul de Film Astra şi nu numai;

frumos continuă povestea mea –atît cît a mai rămas – cînd factura la intreţinere(gaz, lelectricitate, apă, etc…) mă va ajuta să ocolesc librăriile, magazinele şi dragile mele cofetării;

privesc în urmă şi revăd grupul nebun care hălăduia noaptea pestrăzile semiluminate, comentînd cel mai adesea în contradictoriu (de, ne pretindeam posesori   ale  cîtorva zeci de grame de materie cenuşie bine  brăzdată), dar fără a  sparge strident linistea odihnitoare a altora; acum aş vrea să ies să  mă plimb singură seara tîrziu prin parc sau pe alee, dar teama de a  avea surriza neplacută a unei experienţe degradante pentru ceeaa ce cred eu că este fiinţa umană, mă ţine cuminte în casă, în spatele unei uşi ferecate cu nu ştiu cîte yale şi lanţuri, cînd în copilărie bunicii lăsau şi peste noapte şi cînd plecau la piaţă, uşa deschisă;

da, îmi este teamă de violenţa fizică, dar şi de cea care îngrădeşte spiritul;

aş vrea să pot crede ca înainte şi să  mă rog cu aceeaşi seninătate ca pînă atunci,cînd unii dintre cei apropiaţi şi dragi mie, cu o copilărie sfărîmate de război şi dupăo viaţă pe care au încercat să o trăiască demn, resemnîndu-se în faţa privaţiunilor, au sfîrşit în chinurile unor boli nemeritate…

să privesc ca pe o poveste frumoasă, care, dacă n’ar  fi fost nu s’ar  fi povesti, oraşele lumii pe care am reuşit să le văd -atîtea cîte au fost…- iar acum  e o perfornanţă dacă ajung în Clujul cel de un farmec deosebit, sau în Bucureştiul  anilor mei frumoşi, cei mai frumoşi,  în care, în ciuda controverselor de orice  fel, supărătoare, adesea, ei bine, cel mai bine, aici simt cum celulele  mele se aşează;

şi dacă mă uit la povetea cu capitole încheiate frumos, sau dureros, sau ingropaate aici pe blogul simplu al lui Sisif,

DA, ajunsă aici, mă consider privilegiată

…  suferinţa topită într-o poveste, o poveste calmă, nepătimaşă,  a unei vieţi, sau a unor ani din aceasta;

Şi oare  ce aş mai  putea adăuga acum? asta ? sau aceasta ? ori acestea ?

poate că altcîndva, la o  altă încercare aş fi reuşit/ izbutit ; acum toate, parcă s-au adunat într-o picătură ce alunecă

(fotografie primită)

(fotografie primită)


dar, deasupra asfaltului rămîne suspendată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s